Bine ati venit !

Orice comentariu profesional al dvs. este bine primit și sper ca veți contribui la dezvoltarea dezbaterii de idei.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Un nou program de formare în domeniul valorificării proprietății intelectuale

În cadrul Universității POLITEHNICA din București a fost inițiat un nou program de formare profesională. Obiectivul general al programului este să contribuie la crearea unei mai bune înţelegeri a managementului proceselor de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi și să îmbunătăţească cunoştinţele și abilităţile cursanţilor pentru a stăpâni și a sprijini acest procese.
În cadrul proiectului POSDRU cu titlul „Comunitate virtuală interuniversitară pentru știință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale”, programul îsi propune să familiarizeze cursanţii cu noţiunile, conceptele, tipologia și structurile specifice proceselor de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.
Parcurgerea disciplinelor din program permite cursanţilor:
- Să cunoască și să opereze în mediul colaborativ în care se desfăşoară activităţile specifice de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.
- Să formeze grupul de colaboratori cu ajutorul cărora să poată iniţia, elabora și promova proiecte de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.
- Să acţioneze în interpretarea situaţiei mediului de afaceri în care se doreşte implementarea unui proiect.
- Să acţioneze individual sau în echipă pentru organizarea unor proiecte de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale, care pot fi achiziţionate de potenţiali clienţi ai universităţii.
- Să își însuşească modul de prezentare performant al unui proiect supus promovării pe piaţă.
În cadrul programului sunt dezvoltate următoarele discipline:
- Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universităţi
- Bazele managementului inovării și transferului tehnologic
- Brevetarea invenţiilor în România și Uniunea Europeană
- Jurisprudenţa actuală în domeniul proprietăţii intelectuale
- Managementul antreprenorial al proiectelor de cercetare, dezvoltare, inovare.
Între aceste cinci discipline există relaţii de dependenţă descrise de aspectul că „Bazele managementului inovării și transferului tehnologic” este disciplina cu caracterul cel mai mare de generalitate, care oferă cadrul în care se dezvoltă celelalte discipline și în care sunt înţelese și sunt aplicate noţiunile și conceptele specifice, aşa cum se sugerează în figura de mai jos.
În procesul inovării sunt necesare cunoştinţe aprofundate de management al proiectelor de cercetare, dezvoltare și inovare.
În procesul transferului tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale sunt necesare noţiuni complexe privind valorificarea și jurisprudenţa drepturilor de proprietate intelectuală, cât și brevetarea invenţiilor în România și în Uniunea Europeană.
Astfel, parcurgerea acestor discipline permite cursanţilor să-și dezvolte abilităţi profesionale și antreprenoriale în promovarea ştiinţei, tehnologiei, inovării și a valorificării proprietăţii intelectuale în universităţi.
Alte detalii le gasiti pe pagina de WEB a proiectului  Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale” : http://www.cviu.ro .
 



duminică, 21 octombrie 2012

INDUSTRII ȘI INVENȚII DISTRUSE ÎN ULTIMII 20 DE ANI–partea a III a

Recent, am avut nefericita idee de a verifica practic existenta unor inventii personale, sub forma unor utilaje si instalații, care au fost aplicate în anii anteriori. Mare surpriză am avut: multe dintre aceste invenții au disparut, impreună cu fostele unități de cercetare sau de producție.
Așa cum am promis, am continuat investigațiile!

Procedeu şi dispozitiv pentru dezosarea mecanizată, RO 84330 / 1984

Maşină pentru jupuirea căpăţânilor de porc, RO 94346 / 1987

 Dispozitiv pentru deprinderea rapidă a muşchilor de pe mandibulele căpăţânilor de porc, RO 92138
Pe baza acestor invenții a fost realizata linia de dezosare din imagine.  
Linia a fost montata la Abatorul din București.
Între timp, abatorul a fost dărâmat, iar clădirea administrativă a fostului abator a devenit restaurant.
Linia de dezosare a fost mutată la abatorul din Timișoara.
Dupa demolări succesive, din abator au supraviețuit turnul central, poarta și cele două statui. Turnul central va fi bucata de istorie care va aminti de abator chiar și după construcția mall-ului care va lua locul monumetului istorico-industrial.






luni, 24 septembrie 2012

INDUSTRII ȘI INVENȚII DISTRUSE ÎN ULTIMII 20 DE ANI–partea a II a

Recent, am avut nefericita idee de a verifica practic existenta unor inventii personale, sub forma unor utilaje si instalații, care au fost aplicate în anii anteriori. Mare surpriză am avut: multe dintre aceste invenții au disparut, impreună cu fostele unități de cercetare sau de producție.
Așa cum am promis, am continuat investigațiile!
Procedeu vibroelectrostatic de purificare a produselor cerealiere, Brevet de invenție Ro 100600 / 1990
Pentru aplicarea invenției, m-am asociat cu AUTOMATICA SA(vezi foto).
În anul 1994, împreună cu AUTOMATICA SA, am realizat Vibroseparatorul electrostatic pentru curățirea cerealelor (vezi foto).
Utilajul a fost montat la S.C. INTER AGRA INVEST SRL, Arad. Este interesant și ce scria presa vremii (vezi foto).

În prezent, nu a ramas nimic din această asociere, după cum se observă în fotografie. După privatizarea S.C. AUTOMATICA SA, noul proprietar a început să dărâme halele de producție.




miercuri, 19 septembrie 2012

INDUSTRII ȘI INVENȚII DISTRUSE ÎN ULTIMII 20 DE ANI

Recent, am avut nefericita idee de a verifica practic existenta unor invenții personale, sub forma unor utilaje si instalații, care au fost aplicate în anii anteriori.
Mare surpriză am avut: multe dintre aceste invenții au disparut, impreună cu fostele unități de cercetare sau de producție.
Să luăm aceste invenții pe rând!
Invențiile aplicate la Institutul de Chimie Alimentară din București:
Procedeu pentru purificarea electrostatică a germenilor de grâu, Brevet RO 100599/1989.
În fotografie: Separator electrostatic pentru germeni de grâu.


Procedeu pentru curățirea electrostatică a germenilor de porumb, Brevet RO100600/1990.
În fotografie: Separator electrostatic pentru germeni de porumb.


Acum ce vom găsi la fostul Institut de Chimie Alimentară (ICA)? Vom găsi un dosar penal și fotografiile de mai jos.
Invențiile aplicate la ICA au dispărut misterios în urma privatizării, conform dosarului penal nr. 25497/3/2012 de la Tribunalul București, care a fost întocmit pentru infracțiuni de corupție (legea nr. 78/2000), 




Invențiile aplicate la S.C. Muntenia SA din București.
Separator electrostatic pentru curățirea miezurilor de semințe oleaginoase, Brevete RO 90452/1986 și 100598/1989.
In fotografie: Separatorul electrostatic pentru curățirea miezurilor de semințe de floarea soarelui.

Invențiile aplicate la S.C. MUNTENIA SA, București. au disparut, după ce producatorul american de ulei comestibil Bungee a anuntat ca închide fabrica de ulei Muntenia, deoarece nu mai putea realiza o activitate rentabilă în respectiva locație. La prima vedere părea un eșec al producatorului de ulei Bungee pe piața romånească. În realitate, era o mare afacere. Americanii au decis vânzarea unui teren de aproape 6 hectare, amplasat în zona soșelei Viilor din Capitală, teren aflat în proprietatea fabricii de ulei Muntenia. Terenurile și cladirile fabricii se aflau chiar în apropierea Palatului Parlamentului, adică în buricul Capitalei, iar metrul patrat de teren în zona costa 300 de euro! Pe cele sase hectare de teren putea răsări un nou cartier rezidențial. Aproape de sfîrşitul anului 2012, terenul este în continuare viran, în urma demolării totale din anul 2006 (vezi foto).


Voi continua investigațiile, în legătură și cu celelate invenții ale mele, pentru a vedea ce voi mai descoperi.

miercuri, 12 septembrie 2012

Un exemplu de inovare si transfer de tehnologie

Inovarea este implementarea unui produs nou sau semnificativ îmbuntăţit (bun sau serviciu), sau proces, o nouă metodă de marketing, ori o nouă metodă organizaţională. Această definiţie largă a inovării cuprinde o gamă extinsă de posibile inovaţii. O inovare poate fi definită mai restrâns ca fiind implementarea a unuia sau a mai multor tipuri de inovaţii, de exemplu inovaţiile privind produsele şi procesele.
Procesul de inovare începe cu o descoperire ştiințifică (cercetare fundamentală), se transformă într-o invenţie, care este valorificată apoi prin proiectare - inginerie şi activităţi de producţie şi se sfârseşte cu marketingul şi vânzarea noului produs inovativ sau a noului proces inovativ.

LINIE MECANIZATĂ DE DEZOSARE

Piața - sursa inovării: Cerința pieței era de a crește producția de carne porc-lucru, pentru fabricarea salamurilor maturate, prin valorificarea căpățânilor.
Selectarea problemei de cercetare
Dezosarea mecanizata a căpățânilor de porc, în scopul realizării unei linii de mare capacitate, care să prelucreze 360 căpățâni/oră(1.000.000 porci / an)
 
Consorțiul de proiect:
Institutul de Chimie Alimentară (ICA)
Universitatea POLITEHNICA din București
Prelucrarea cărnii Splai din București (beneficiarul)
FUPS Sibiu (fabricantul utilajelor)
A fost semnat un contract de consorțiu, prin care s-a planificat realizarea proiectului.
Echipa de proiect:
A fost compusa din specialisti ai celor patru parteneri).
Directorul de proiect a fost reprezentantul ICA (dr. ing. Dan C. Badea). 

Cercetarea documentară:
Din cercetarea documentară a rezultat ca există un utilaj de jupuire a ratului de porc, pentru utilizarea pielii la fabricarea pantofilor de damă. Utilajul era fabricat de firma AMCO din SUA. Din cercetarea de brevet a rezultat ca nu exista o inventie potrivita cerintelor proiectului.

Formularea ipotezelor științifice:
Bionica – sursa invenției: din studiul anatomiei căpățânii de porc, au rezultat următoarele: neuniformitatea formei căpățânilor; rezistența inserției țesutului este minimă pe direcția normală a osului mandibular și a celui facial.    

Obiective experimentale:
O1 – varianta robotizată este eficace, dar scumpă.
O2 – varianta mecanică, bazată pe mecanisme cu came si elemente de geometrie este mai ieftina.
În urma experimentărilor preliminare a fost aleasă varianta O2.


BREVETARE INVENȚII, EXECUȚIE MODELE ȘI EXPERIMETĂRI:
Procedeu şi dispozitiv pentru dezosarea mecanizată, RO 84330 / 1984

Foto invenție: 

Maşină pentru jupuirea căpăţânilor de porc, RO 94346 / 1987:


Dispozitiv pentru deprinderea rapidă a muşchilor de pe mandibulele căpăţânilor de porc, RO 92138:
Transferul de tehnologie:
Transferul de tehnologie este procesul prin care cunoştinţe, facilităţi sau capacităţi existente, finanţate din fonduri publice sau private de cercetare – dezvoltare, sunt folosite în scopul satisfacerii unor necesităţi publice şi private. În principiu, între rezultatele proceselor de transfer tehnologic de succes, se pot evidenţia îmbunătăţirea produselor, eficientizarea serviciilor, perfecţionarea proceselor de fabricaţie, realizarea unor produse noi destinate desfacerii pe pieţe naţionale şi internaţionale.
În cazul acestui transfer tehnologic, a fost semnat un contract de licența brevet si s-a efectuat training cu personalul deservent al beneficiarului.

Experimentări industriale  - Transferul tehnologiei:

Linie de dezosare mecanizata:
CARACTERISTICI TEHNICE:
Capacitatea: 360 capatani / ora.
Dimensiuni de gabarit:
- lungime: 27,0 m;
- latime: 2,5 m;
- inaltime: 3,5 m.
Greutate: 7,25 tone.
Personal de deservire: 5 oameni.


Certificarea:
Directorul proiectului: Dr. ing. Dan C. Badea, participând la omologare, la S.C.SPLAI SA, Bucureşti, în anul 1985.



Transferul tehnologic transnațional:
Participarea directorului de proiect la contractarea internaționala a Liniei de dezosare mecanizata, Moscova, în anul 1985.
Instrumentul de transfer tehnologic a fost un contract de know-how.





luni, 10 septembrie 2012

O noua tara !

Va transcriu discursul domnului Presedinte ALMA MATER, de la Resita, din data de 10 septembrie 2012.

"EDUCAŢIA – TRECUT, PREZENT, VIITOR
Prof. dr. ing. Anton HADĂR
Preşedinte ALMA MATER
Dacă mă refer la trecutul educaţiei, aş vrea să mă refer la trecutul recent, caracterizat de multiplele şi complexele evoluţii ale tranziţiei României către capitalismul democratic şi ale integrării sale în Uniunea Europeană. Inadecvările şi inabilităţile politice din ultimii ani au adâncit sărăcia din ţară şi au afectat grav componente vitale ale dezvoltării societăţii, cum este educaţia. Revoluţia din decembrie 1989 a găsit educaţia din România corespondentă unei ţări industrial – agrare, care avea un potenţial economic de luat în seamă. În perioada post revoluţie, trei procese au măcinat România: dezindustrializarea brutală, polarizarea societăţii şi ignorarea resurselor interne. Am ignorat resursele interne ale ţării şi am apelat la importuri tot mai mari, promovând un consum bazat de credite şi împrumuturi. Am distrus producţia internă, am adus în “sapă de lemn” educaţia şi cercetarea ştiinţifică, iar sănătatea am pus-o pe “butuci“. Pretinsele reforme, din domeniile importante ale societăţii sau economiei, nu au atins rezultatele promise, deoarece nu s-au bazat pe viziunea integratoare a dezvoltării prin educaţie şi nici nu au fost finalizate, fiecare guvern propunând mereu alte şi alte variante. Din păcate, prin reforme s-a ȋnțeles adesea fie schimbări de suprafață, fără substanță, fie schimbări ale unor aspecte importante, dar făcute „pe genunchi” fără viziune, fără informare și analiză. Astfel de schimbări, adesea repetate, au produs mai degrabă bulversare ȋn sistem decȃt orice altceva. Efectul este că, instituțiile ȋn general și M.E.C.T.S. ȋn particular sunt slăbite, nu au capacitatea să se ocupe de management și de politici publice ȋn educație. Managerii, de la orice nivel, sunt ocupați aproape tot timpul de chestiuni administrative și operaționale și au foarte puțin timp de decizie, planificare și monitorizare. În plus, chiar, dacă doresc să ia sau să propună decizii, managerii din sistem nu au acces la informații de calitate și ȋn timp util despre sistemul de educație. Ȋn M.E.C.T.S. nu există un sistem de management al informației din educație. La începutul lunii septembrie 2011 a fost publicată clasificarea universităţilor din România şi ierarhizarea programelor de studiu. Apreciem această acţiune ca fiind una pozitivă, pe care societatea academică românească o dorea de mult. Rezultatele acestei clasificări au fost însă criticate de mulţi reprezentanţi ai mediului academic. S-a invocat o transparenţă redusă, necunoaşterea criteriilor, ba chiar incorectitudinea unor raportări. De aceea, consider că ierarhizarea universităţilor nu trebuie să rămână un subiect inchis. Ea trebuie continuată, începută din timp şi mai ales trebuie făcută cât mai corect, pe baza unei metodologii serios fundamentate şi unanim acceptate. În consecinţă, în urma acestor schimbări „pe genunchi” am obţinut rezultate din ce în ce mai slabe în educaţie. La ora actuală putem costata:
- Implicarea superficială a unui număr semnificativ de studenţi şi elevi în procesul de educaţie;
- Pierderea legăturii dintre părinţi şi şcoală, acutizată în special în ultimii ani;
- Existenţa unui corp profesoral eterogen din punct de vedere al performanţelor;
- Promovarea unei programe şcolare extrem de încărcate, plină de informaţii redundante;
- Subiectele de examen neechilibrate, generatoare de confuzii, alcătuite cu scopul de a verifica mai degrabă cunoaşterea unor noţiuni înguste din conţinutul disciplinelor, decât gradul de înţelegere a noţiunilor fundamentale, a fenomenelor şi proceselor;
- Lipsa investiţiilor necesare;
- Diferenţele semnificative dintre învăţământul urban şi cel rural;
- Politizarea şcolilor româneşti.
Scăderea drastică a fondurilor alocate educaţiei, desfiinţarea unor şcoli şi instabilitatea sistemului educaţional au indus în rândul populaţiei sentimentul nesiguranţei şi al lipsei de perspectivă.
Pe acest fond, rolul educativ al familiei s-a diminuat, familia nu a mai colaborat cu şcoala, ceea ce a determinat o tulburare puternică a mentalităţii studentului şi elevului, care nu mai are o motivaţie certă privind drumul în viaţă şi care nu mai este dornic să aloce toată energia şi timpul pentru învăţare şi pentru performanţă.
Aş dori să amintesc ce spunea Ion Heliade Radulescu: “Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinţi buni, nici fii buni şi prin urmare nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit”.
Sistemul politic românesc încă nu are viziunea şi convingerea potrivit căreia creşterea nivelului de educaţie al populaţiei şi cresterea calităţii educaţiei sunt cele mai sigure metode de dezvoltare ale unui stat, aducând beneficii sociale, economice şi culturale României.
Educaţia este cel mai important pilon al dezvoltării unei societăţi. Atât timp cât decidenţii nu o vor trata cu respect - în termeni de investiţie şi de drepturi ale tuturor participanţilor la educaţie - Romania va rămâne blocată în crizele prin care trece - economică, socială şi politică.
Prin ultima Lege a Educaţiei Naţionale a fost iniţiată o reformă a educaţiei, care, chiar dacă are multe părţi bune, are şi multe aspecte negative.
În ceea ce mă priveşte, aş vedea o reformă a educaţiei care s-ar putea baza pe următoarele principii:
- Actualul sistem de educaţie şi cercetare s-a dezvoltat, treptat, după anul 1948, în contextul unei economii planificate. Acest sistem este rigid, anacronic şi incompatibil cu economia de piaţă şi cu globalizarea economică.
- Misiunea principală a activităţii de educaţie şi cercetare este să abordeze probleme importante ale tranziţiei şi dezvoltării economico-sociale. În general, proiectele de educaţie şi cercetare trebuie realizate în concordanţă cu criteriile impuse de nevoile pieţei şi societăţii, dictate fiind de agenţii economici.
- Reforma educaţiei trebuie realizată în scopul facilitării dezvoltării acestei activităţi, mai ales prin stimularea mecanismelor concurenţiale.
- Transferul tehnologiilor străine, din ţările avansate, trebuie combinat cu transferul cunoaşterii ştiinţifice din România.
- Invenţiilor naţionale trebuie să li se asigure prioritate, astfel încât rezultatele educaţiei şi cercetării să se transforme în capacităţi de producţie, iar România să poată deveni exportator de tehnologii şi produse.
- Trebuie structurat un echilibru între realizarea obiectivelor pe termen scurt şi a celor pe termen lung, respectiv, între educaţie, dezvoltarea tehnologică, cercetarea aplicativă şi cercetarea fundamentală.
- Resursele limitate ale educaţiei trebuie astfel administrate, încât să fie orientate pe priorităţi şi subiecte majore. Acestea trebuie concentrate către probleme cheie de interes naţional şi susţinute de asociaţiile profesionale de ramură care sunt apolitice.
- Democraţia academică şi cariera ştiinţifică vor fi încurajate şi dezvoltate.
- Va fi adoptat un program special de “Brain – regaining”, prin care să crească rolul social al cadrului didactic.
- Activităţile de educaţie şi cercetare trebuie combinate cu popularizarea cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, iar conexiunile dintre cercetarea ştiinţifică şi educaţie trebuie consolidate.
Obiectivele acestei reforme ar putea fi:
- Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de educaţie şi cercetare.
- Trecerea tematicii curriculare de la modelul tradiţional (defectuos) la modelul emergent, care face apel la transdisciplinaritate şi relevanţă strategică.
- Multiplicarea resurselor de finanţare a educaţiei şi perfecţionarea sistemului de finanţare.
- Schimbarea sistemului de management al unităţilor de învăţământ.
- Stimularea formării şi funcţionării organizaţiilor noi de educaţie şi cercetare (cu capital public sau privat).
- Schimbarea sistemului de evaluare a performanţelor educaţiei şi cercetării.
- Perfecţionarea sistemului de comunicare şi diseminare a cunoştinţelor.
- Oprirea fluxului de migrare / emigrare a specialiştilor din educaţie şi cercetare.
În scurta dizertaţie pe care o fac, precizez că eu pornesc de la teza că principala resursă internă a ţării este resursa umană. În mesajul nostru public, trebuie să pornim de la principiul potrivit căruia educaţia este forţa motrice a creşterii economice, a ridicării standardului de viaţă şi a bunăstării sociale. De aceea, în demersurile politicilor publice trebuie să avem ca scop fundamental realizarea unei reforme a educaţiei care să conducă la restructurarea relaţiilor dintre educaţie şi administraţia publică.  Actualul cadru al acestor relaţii este puternic perturbat şi are efecte negative asupra comunităţii academice, cu impact de mare risc asupra dezvoltării societăţii româneşti în ansamblul ei. Soluţionarea acestei probleme se poate face numai cu aportul educaţiei şi cu cel al societăţii civile, ţinând cont de dezideratele acestora şi anume, consolidarea democraţiei şi participarea la circulaţia ideilor, în beneficiul dezvoltării pe termen lung a României. Ca suport fundamental al acestei adevărate reforme, avem nevoie de un Acord Social al Educaţiei, pe care să-l aprobăm prin referendum, deoarece poporul român este cel care este suveran să-şi stabilească ca prioritate naţională educaţia. Prin acest acord vom stabili principii, reguli, funcţionalităţi şi nivele de finanţare, care nu vor mai putea fi schimbate la fiecare nouă guvernare. Existenţa acestui acordul ar asigura un tratament privilegiat educaţiei de către întrega societate românească şi va mobiliza întreaga resursă umană pe calea progresului în cunoaştere şi inovare. O caracteristică majoră a acordului social al educaţiei ar fi existenţa mecanismelor care să asigure echilibrul responsabilităţilor dintre guvern şi educaţie. Acest echilibru are în vedere atât valorile responsabilităţii guvernamentale, cât şi pe cele ale autonomiei asociate unei comunităţi profesorale independente şi unei resurse umane cointeresate.

Consolidarea educaţiei pe această bază este garanţia dezvoltării social – economice şi constituie suportul democraţiei şi justiţiei sociale.

Pentru reforma şi consolidarea educaţiei avem nevoie de o finanţare adecvată. În vederea asigurării funcţionării normale a domeniului educaţiei ne trebuie 6 % din PIB, pentru realizarea reformei educaţiei ne-ar mai trebui încă 2 % din PIB, iar pentru cercetare ar fi ncesar încă 2 % din PIB. Pentru a susţine o astfel de educaţie consolidată, mai trebuie să definim domeniile în care România poate şi vrea să fie competitivă, prin valorificarea resurselor sale interne. În aceste domenii, trebuie să finanţăm proiecte mari, inovative şi integrate, în aceste proiecte implicând şi educaţia românească, pentru a elimina actualul sistem, care fărâmiţează finanţarea pe teme mărunte, nerelevante din punct de vedere economic. Implicând universităţile în aceste mari proiecte, se dezvoltă legătura acestora cu economia reală, în beneficiul dezvoltării şi al creării de noi locuri de muncă, destinate unei resurse umane înalt calificată şi inovativă. Aceste mari proiecte vor conduce la dezvoltarea producţiei interne şi la creşterea exportului. Pentru întărirea educaţiei trebuie să abordăm şi problema absorbţiei fondurilor europene pornind de la necesitatea alocării lor către aceste mari proiecte şi a simplificării birocraţiei excesive, în vederea eficientizării implementării proiectelor. Criza de resurse umane calificate corespunzător, din autorităţile de management ale fondurilor europene, ar putea fi rezolvată prin atragerea de specialişti cu experienţă în conducere de proiecte, din universităţi şi din institute de cercetare. Ar mai fi necesară şi aplicarea principiilor bunei guvernanţe, astfel încât o parte din atribuţiile guvernamentale din educaţie să fie date unor organizaţii acreditate ale mişcării sindicale şi ale societăţii civile. Astfel, atribuţii din educaţie, cum sunt stabilirea standardelor minimale de promovare şi de atestare din învăţământul superior şi din cercetare, clasificarea universităţilor şi ierarhizarea programelor de studiu, ar putea constitui obiectul autoreglementării prin federaţiile sindicale sau printr-un ONG reprezentativ al universităţilor. Pe această cale, ar fi şi mai mult consolidată autonomia universitară – garantul universal al consolidării dezvoltării, democraţiei şi a statului de drept. Fără a mai intra în amănunte, este nevoie de o nouă gândire privind organizarea administraţiei din educaţie, care să fie în corespondenţă cu obiectivele pe care le-am amintit mai sus. În fine, mai este necesar să îmbunătăţim morala publică, prin a oferi modele pozitive, prin care tineretul şi întreaga societate să-şi consolideze credinţa că prin educaţie, efort, muncă, creativitate, corectitudine, fiecare se realizează în planul aspiraţiilor sale şi contribuie la dezvoltarea ţării pe coordonatele unei perspective clar definite".


luni, 4 iunie 2012

Gânduri adresate promoției 1977 UPB - Inginerie Mecanică, 35 de ani de existenţă

După 35 de ani de existenţă a Promoției 1977 UPB - Inginerie Mecanică și după 22 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, în data de 02 iunie 2012 ne-am reintâlnit aproape toți. Dezvoltarea activităţii noastre, în toți acei ani care au trecut, a fost luată în inventarul progresului tehnic românesc și poate a contribuit la promovarea şi consolidarea democraţiei în România. Chiar, dacă după 22 de ani, într-o dezamăgire aproape generalizată, împreună cu toți cetăţenii români, constatăm căderea economică a ţării şi resimțim gradul ridicat de sărăcie, doresc să vă arăt că pentru România, singura cale de a scoate ţara din criză este aceea a ingineriei – bazate pe inovare şi antreprenoriat. Ceea ce îi lipseşte astăzi României, poate mai mult decât orice, este tocmai forţa de muncă înalt calificată, care nu poate fi asigurată decât de un sistem educaţional puternic în domeniul ingineriei - unicul generator sustenabil al creşterii PIB - ului.  Prin multiplele reduceri salariale şi de venituri ale resursei umane, în societatea românească nu se mai stimulează performanţa, ceea ce, coroborat cu lipsa mijloacelor de infrastructură moderne şi a investiţiilor necesare, a condus la debusolarea întregului corp ingineresc și de educație din țară. Să nu uităm ce spunea Ion Heliade Rădulescu: “Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinţi buni, nici fii buni şi prin urmare nici stat bine organizat şi bine cărmuit şi păstorit”. Eu spun mai mult: fără inginerie nu vom avea nici bani să susținem școala românească, nu vom avea nici o șansă! Eu am convingerea potrivit căreia creşterea nivelului de pregătire a populaţiei şi creşterea calităţii ingineriei și educaţiei sunt cele mai sigure metode de dezvoltare ale unui stat, aducând beneficii sociale, economice şi culturale României. La aceste beneficii ne-am mai fi adus și noi contribuţia, în continuare, dacă am fi știut că vom merge pe un drum clar – dacă am fi avut un proiect de țară ! Eu sunt adeptul şi sprijinitorul valorificării experienței noastre, care poate avea un rol fundamental în dezoltarea regională neîngrădită a culturii, ingineriei, ştiinţei şi inovării din România, fără a se crea discriminări sau alte anomalii, aşa cum s-a întâmplat prin iniţierea a tot felul de “reforme”. S-a vorbit foarte mult la noi despre reforme în ultimii 22 de ani, iar domeniile ingineriei și educaţiei nu au făcut deloc excepţie. Din păcate, prin reforme s-a înţeles adesea fie schimbări de suprafaţă, fără substanţă, fie schimbări ale unor aspecte importante, dar făcute „pe genunchi” fără viziune, fără informare şi analiză.  Eu susţin public iniţiativa ca inginerii, universităţile și societatea civilă să propună şi să susţină reforma economică, în scopul reindustrializării țării noastre. Prioritatea zero a factorului politic ar trebui să fie deschiderea pentru dialogul cu inginerii, universităţile și societatea civilă, deoarece aceasta este singura cale pentru asigurarea calităţii, stabilităţii şi predictibilităţii sistemului economic din România. În cadrul acestui dialog, se pot prefigura nu numai corecţiile necesare a prevederilor din legile existente, dar se poate configura agenda intelectuală a guvernului care va fi învestit dupa alegerile parlamentare din toamnă, în scopul scoaterii României de sub pericolul degradării continue.  Dincolo de menţionarea a câtorva probleme actuale importante pentru viața românească, în aceste momente aniversare, doresc să urez viaţă lungă colegilor mei de promoție care, împreună cu ceilalți ingineri seniori din țară, încă mai pot contribui la dezvoltarea ţării noastre prin inginerie, educaţie, ştiinţă, inovare şi antreprenoriat.


sâmbătă, 4 februarie 2012

Avem nevoie de un proiect de țară ?

1. România – bornă de hotar de lupta împotriva dictaturii, un vechi partener al comunității europene.
Fără a face apel la istorie, aș aminti că poporul român – prin cultura și credința sa creștină a constituit un bastion al luptei împotriva dictaturii comuniste, de-a lungul a mai multor decenii.
Fără existența acestui bastion, occidentul nu putea să aspire și să atingă nivelul de civilizație din prezent.
Totodată, România este cel mai vechi partener comercial, cultural, științific și strategic al comunității europene, încă din anii ’70. Aceste aspecte explică violența cu care s-a defășurat Revoluția din Decembrie 1989 și amploarea relațiilor României cu spațiul comunitar, mai ales după aderarea țării noastre la UE.
2. Agenda integrării și rezultatele acesteia.
Iată au trecut cinci ani de la aderarea României la UE.
Abia, acum înteleg românii costurile Agendei 2000 și ale aderării României la clubul UE.
Ce descoperă românii astăzi?
Să le luăm pe rând:
- Industria națională și agricultura au fost distruse, România devenind, din producător, un mare importator.
- Educația și cercetarea sunt prăbușite, sub efectul unor reforme fără de sfârșit și fără finalitate.
- Populația României este într-o agravantă scădere, în condițiile în care și sănătatea este într-un declin catastrofic.
- Locurile de muncă dispar din România, precum OZN-urile.
Și ar mai fi multe exemple, în acest sens.
M-am întrebatl: ce semnificație au protestele ce s-au răspândit în toată țara?
Multă lume- incluzând politicienii ar crede că poporul român dorește acum salarii și pensii mai mari.
Fals!
Eu, unul am înțeles că poporul român dorește “un proiect de țară”.
România a cunoscut în ultimii 22 de ani un proces de dezindustrializare determinat în primul rând de o criză profundă de sistem. S-au închis fabrici reprezentative şi s-au pierdut sute de mii de locuri de muncă în industrie. Unele branduri naţionale din industrie au fost salvate prin privatizare, altele nu. Deşi, s-au creat alte sute de mii de locuri de muncă în servicii, aceasta s-a dovedit a nu fi suficient. Capitalul străin a ajuns să realizeze peste 80% din cifra de afaceri din industrie, un factor de progres care nu se regăseşte însă şi în statistica balanţei comerciale, care rămâne profund dezechilibrată. De atâția ani, România fuge de politica industrială, ceea ce a afectat negativ și universitățile românești. Nu este nimic rău în a avea o politică industrială, deoarece trebuie mai întâi să avem producţie, dacă dorim valoare adăugată. Uniunea Europeană are asemenea politică şi o promovează inclusiv prin Strategia Europa 2020 – universitățile europene fiind profund implicate. Statele Unite au avut chiar un efort naţional de reindustrializare în anii ’80, şi se regăsesc astăzi în faţa unei noi reindustrializări, mai ales după ce criza financiară a demonstrat fragilitatea şi volatilitatea unei economii bazate prea mult pe speculaţii. O politică industrială este necesară mai ales în contextul în care România a renunţat la multe dintre pârghiile politicii publice macroeconomice: la politica comercială prin aderarea la UE. Aceasta nu înseamnă un nou exces de capacitate productivă sau de stocuri, aşa cum se întâmpla înainte de 1989, ci apariţia de noi industrii. Reindustrializarea României este necesară pentru a valorifica potenţialul de producţie, de inovare şi de spirit antreprenorial, şi mai ales pentru a schimba radical modelul de dezvoltare economică. Modelul de creştere bazat pe consumul pe datorie al unor bunuri din import a fost infirmat de criza economică. Creşterea productivităţii în industrie s-a făcut mai ales pe seama reducerii de personal – dar ceea ce lipseşte astăzi României, poate mai mult decât orice, este tocmai forţa de muncă înalt calificată angajată în economia formală. Patru din zece români apţi de muncă nu muncesc în economia fiscalizată, iar bugetul ţării nu se va însănătoşi sustenabil până când o parte dintre ei nu-şi vor găsi de lucru, în domenii de vârf. Serviciile nu pot angaja toată această masă de persoane, în lipsa producţiei. Serviciile trebuie să fie complementare industriei, dar la noi lucrurile nu se petrec aşa. Băncile dau cu precădere credite de consum, nu de investiţii, iar retailul vinde cu precădere bunuri din import. Serviciile noastre sunt complementare industriei de import, iar industria noastră (indiferent de natura capitalului) este, cu unele excepţii notabile, puţin competitivă, dezertând complet de la aplicarea rezultatelor cercetării româneşti. Reindustrializarea României nu se poate face doar de stat. Este nevoie însă de o viziune integrată la nivelul politicilor publice. Este nevoie de investiţii în infrastructură, este nevoie de corelarea finanţării externe cu obiectivul de reindustrializare, este nevoie de coerenţă în actul de decizie. Fundamental pentru prezentul şi viitorul reindustrializării României este să apară o nouă lege a investiţiilor care să creeze facilităţi şi condiţii atrăgătoare atât pentru investitorii străini cât şi pentru investitorii români. Este necesar să renunţăm la abordarea competitivităţii doar prin prisma productivităţii. Care este productivitatea sectorului de sănătate sau a celui educaţional, care împreună reprezintă jumătate din angajaţii sectorului public românesc? Un simplu indicator nu poate răspunde la această întrebare, pentru că intervin şi factori calitativi, nu doar cantitativi. Porter a elaborat cadrul de analiză a competitivităţii unei naţiuni, cunoscut ca „diamantul lui Porter”. Acesta este mijlocul cel mai frecvent utilizat pe plan mondial pentru analiza competitivităţii naţionale. Dintr-o perspectivă mai largă, rolul guvernului este acela de catalizator, de a încuraja dezvoltarea companiilor, de a fi în avanpostul cererii de produse şi servicii inovatoare, de a facilita crearea unor competenţe specializate, de a asigura respectarea standardelor de siguranţă şi de mediu, de a stimula investiţiile în capitalul uman, în inovare şi în infrastructură. Din păcate, exact la două dintre aceste capitole, inovare şi infrastructură, România are cea mai slabă poziţie competitivă.
România ar trebui să se îndrepte către o economie bazată pe inovare, iar pe termen mediu, politicile economice ar trebui să fie orientate spre atingerea stabilităţii macroeconomice şi, implicit, pentru îndeplinirea criteriilor de la Maastricht.
Există trei direcţii principale ale noii Strategii Europa 2020: creştere inteligentă, creştere durabilă şi creştere incluzivă. Domeniul prioritar „Creştere inteligentă” are ca scop promovarea economiei bazate pe cunoaştere. Acest obiectiv poate fi măsurat prin două dintre cele cinci obiective reprezentative ale UE:
- 3% din PIB-ul UE ar trebui să fie investit în cercetare şi dezvoltare şi
- rata abandonului şcolar trebuie să fie sub 10% şi cel puţin 40% din tânăra generaţie ar trebui să aibă o specializare sau o diplomă.
Statele membre trebuie să transpună aceste obiective în obiective naţionale şi traiectorii care să reflecte situaţia actuală din fiecare stat membru şi nivelul care urmează să fie atins. Prima ţintă, de a investi 3% din PIB în cercetare şi dezvoltare, a fost stabilită prin Agenda Lisabona, dar cheltuielile de C&D în Europa se situează sub 2% (în comparaţie, nivelul atinge 2,6% în SUA şi 3,4% în Japonia). Mai mult, progresul este extrem de lent, cu o creştere de numai 1,1 puncte procentuale în ultimii zece ani, şi numai şase state membre care investesc mai mult de 2% în C&D, în timp ce în majoritatea noilor state membre nivelul este mai mic de 1%. România se află printre ţările cu cea mai scăzută rată a investiţiilor în acest domeniu, de numai 0,58% în 2008. Situaţia s-a înrăutăţit în 2009, când cheltuielile publice au revenit la nivelul existent înaintea boom-ului, respectiv 0,2% din PIB. Contribuţia slabă a sectorului privat (mai puţin de 30% din totalul investiţiilor în C&D) se explică prin tipul de concurenţă pe piaţa internă, bazată pe preţ şi nu pe inovare. În plus, fondurile publice pentru cercetare sunt utilizate ineficace, deoarece acestea nu reuşesc să creeze un efect de răspândire în sectorul privat. De asemenea, există o legătură slabă între cercetarea academică şi aplicaţiile industriale. În UE, pe de altă parte, principala contribuţie vine din sectorul întreprinderilor şi, spre deosebire de România, sectorul privat nonprofit, de asemenea, investeşte în C&D. Condiţiile de pe piaţa muncii din România sunt deosebit de dificile, cu toate că rata şomajului nu este neapărat ridicată în comparaţie cu media UE, dar şomajul este asimetric, afectând în special muncitorii necalificaţi, precum şi tinerii şi persoanele în vârstă. Acest fapt ridică întrebări cu privire la capacităţile sistemului de educaţie din România, precum şi la versatilitatea educaţiei şi a formării profesionale continue pentru a crea o forţă de muncă competitivă. Rata negativă de creştere a populaţiei româneşti, care a început în anii ’90, a redus deja cu 10% populaţia. La acest lucru se adaugă migraţia forţei de muncă, estimată între unu şi două milioane din populaţia forţei de muncă, dintre care majoritatea sunt pe termen scurt. Majoritatea emigranţilor sunt încă incluşi în statisticile pieţei muncii, ca inactivi, dar sunt absenţi de pe piaţa muncii din România, ceea ce face atingerea obiectivului de la Lisabona mai dificilă, şi ar putea fi parţial responsabil pentru progresul lent al ratei ocupării forţei de muncă în România. Problemele cu care piaţa forţei de muncă s-a confruntat în timpul expansiunii economice a determinat o dinamică a salariilor mai mare decât cea pe care creşterea productivităţii ar fi indicat-o, şi, ca o consecinţă, a erodat şi mai mult competitivitatea externă a României. Odată cu izbucnirea crizei, salariile, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, au devenit prea mari pentru a putea face faţă cererii în scădere, forţând angajatorii să ajusteze forţa lor de muncă şi, prin urmare, scăzând temporar presiunea asupra pieţei forţei de muncă. Factorii de decizie ar trebui să facă mai mult pentru a răspunde acestor provocări. Deşi creşterea economică este de aşteptat să revină în viitorul apropiat, şi ar trebui să creeze condiţii favorabile pentru a spori participarea şi a încuraja crearea de locuri de muncă durabile, reformele politice trebuie să se concentreze pe reinserţia în câmpul muncii a acelor categorii care sunt în imposibilitatea de a profita de creşterea economică. Tinerii, lucrătorii în vârstă, femeile şi şomerii pe termen lung sunt deosebit de afectaţi de şomajul ridicat şi/sau participarea scăzută. Aptitudinile cu care sistemul de învăţământ îi înzestrează pe absolvenţi par să fie deseori decuplate de aşteptările angajatorilor. O mai bună adaptare a curriculei la cererea de forţă de muncă este, prin urmare, imperativă. Deschiderea unor segmente ale pieţei forţei de muncă pentru muncitorii străini ar trebui să fie, de asemenea, luată în considerare pentru a umple golul dintre oferta de forţă de muncă existentă şi extinderea cererii. Politicile ar trebui, de asemenea, să se concentreze asupra persoanelor sărace şi inactive. Propunerea, în cadrul Strategiei Europene 2020 pentru dezvoltare inteligentă, sustenabilă, subliniază importanţa educaţiei în atingerea ţintelor de rată a angajării. În vederea creşterii acestei rate, trebuie realizată o integrare rapidă a forţei de muncă pe piaţă, adică abilităţile, competenţele, calificările conferite prin educaţie trebuie să fie cât se poate de aproape de necesităţile pieţei muncii. Noua strategie europeană recunoaşte importanţa unui sistem educaţional de calitate şi propune ţinte de reducere a nivelului de părăsire timpurie a sistemului şcolar de sub 10% şi un procentaj al persoanelor tinere cu studii superioare de peste 40%. România nu se apropie de ţinta europeană de abandon şcolar, cu o rată de 16%, însă evoluţia este una descendentă, de la un procent de 23% în 2003, iar, în condiţiile menţinerii acestui ritm de progres, nu ar trebui să apară probleme cu atingerea valorii propuse.
Crearea condiţiilor şi stimulentelor propice investiţiilor în educaţie și infrastructură trebuie să fie o prioritate, fiind, de asemenea, în concordanţă cu propunerile UE. Starea precară a educaţiei şi a infrastructurii are un efect negativ care se răsfrânge asupra întregii economii, crescând costurile agenţilor economici.
3. Datoriile UE față de România.
Beneficiul cel mai clar al integrării României în Uniunea Europeană este posibilitatea de a accesa fondurile europene nerambursabile. Cele mai importante sunt fondurile structurale şi de coeziune, destinate micşorării disparităţilor între statele membre, concomitent cu dezvoltarea economică şi socială. Fondurile structurale finanţează proiecte în regiunile cu un PIB sub 75% din media Uniunii, iar Fondul de Coeziune finanţează proiecte mari, de peste zece milioane de euro, în domeniul transport şi mediu, în regiunile cu un Venit Naţional Brut (VNB), măsurat la paritatea puterii de cumpărare, mai mic de 90% din media UE. Conform planificării bugetare multianuale 2007-2013, bugetul total al Uniunii pentru această perioadă este de 826,4 miliarde de euro, din care sunt destinate politicii de coeziune 35,7%, respectiv 347,41 miliarde de euro (preţuri curente 2007), sumă care reprezintă aproximativ 0,37% din Venitul Naţional Brut al UE-27. Aceste fonduri sunt repartizate ţărilor pe obiective diferite: convergenţă, competitivitate regională şi ocupare, cooperare teritorială europeană, în funcţie de criteriul principal al PIB per capita. Faptul că regiunile cele mai sărace, cu cele mai stringente nevoi de finanţare, sunt în statele nou-aderate (în România şi Bulgaria se află douăsprezece dintre cele mai săraceregiuni europene) a însemnat acordul asupra faptului că aproximativ 51,3% din resursele totale ale politicii de coeziune se îndreaptă către noile state membre. Edificator este şi faptul că salariul minim exprimat la paritatea puterii de cumpărare în România era cel mai scăzut comparativ cu restul salariilor minime din statele membre în ianuarie 2007, fiind de şapte ori mai mic decât cel maxim, din Luxemburg. În acest sens, este vizibil noul rol al coeziunii de stabilizator politic şi social într-un context economic variat. României i-au fost alocate, astfel, aproape 30 de miliarde euro – 19,67 miliarde de euro prin Fondul Social European (FSE)8, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi Fondul de Coeziune (FC)10, la care se adaugă sumele pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Sumele aferente fondurilor structurale se finanţează de la bugetul UE până la maximum 75% din valoarea proiectului, iar cele aferente fondului de coeziune, până la 85%, restul cheltuielilor urmând a fi acoperite prin contribuţia proprie a beneficiarului. Asistenţa financiară europeană prin fonduri structurale este furnizată în parteneriat cu statul membru, cofinanţarea autohtonă la sumele alocate prin cele trei instrumente structurale fiind de aproximativ 5,6 miliarde de euro. Faţă de fondurile de preaderare alocate prin instrumentele PHARE, ISPA, SAPARD, fondurile structurale lărgesc paleta activităţilor eligibile pentru finanţare, măresc considerabil sumele disponibile şi schimbă sistemul de plăţi, în sensul că beneficiarul primeşte un avans din suma totală (sub 10%), urmând ca restul banilor să-i primească după angajarea tuturor cheltuielilor, prin deconturi. Domeniile vizate de fondurile structurale sunt variate, iar în România cea mai mare parte a lor (19,2 miliarde de euro) este destinată obiectivului „Convergenţă”, prin intermediul a şapte Programe Operaţionale – stabilite printr-un document oficial, Cadrul Strategic Naţional de Referinţă – care urmăresc, în principal, creşterea competitivităţii economice, infrastructura de transport şi cea de mediu, dezvoltarea resurselor umane, agricultura şi dezvoltarea rurală, dezvoltarea regională, asistenţa tehnică, administraţia publică şi cooperarea teritorială europeană.
România şi-a propus ca obiectiv general, prin Cadrul Strategic Naţional de Referinţă, reducerea disparităţilor faţă de UE prin generarea unei creşteri suplimentare de 15-20% a produsului intern brut până în 2015, plecând de la un PIB per capita în 2004 de 31% din media UE-25 şi 50% din media noilor state membre. Obiectivul urmează să fie îndeplinit prin cele şapte Programe Operaţionale.
Capacitatea de absorbţie a acestor fonduri este extrem de mică şi se referă la măsura în care internalizarea fluxurilor poate fi realizată şi are următoarele coordonate principale:
a) capacitatea de absorbţie macroeconomică, exprimând totalul fondurilor structurale care pot fi absorbite ca procent din PIB. Pentru programarea multianuală 2007-2013, s-a stabilit că ţările care au un VNB mediu per capita (PPC) între 2001-2003 mai mic de 40% din media UE-25 pot primi transferuri în valoare de maximum 3,7893% din PIB-ul lor;
b) capacitatea de absorbţie administrativă sau instituţională, definită în termenii abilităţilor şi cunoştinţelor administraţiei publice de a programa, gestiona şi evalua folosirea mecanismelor de coeziune, evitând frauda;
c) capacitatea de absorbţie financiară, care se referă la capacitatea de a cofinanţa programele şi proiectele finanţate de UE, precum şi de a gestiona bugetele naţionale în acest sens.
Tema reindustrializării României este una de necesitate imperioasă, chiar şi în contextul în care statul român mai deţine o pondere relativ mică a activelor industriale şi are relativ puţine pârghii de intervenţie. Astfel, ajutorul de stat este limitat, politica comercială este de competenţa UE, politica monetară este restrictivă, politica valutară pare pusă în slujba politicii monetare, iar politica fiscală şi bugetară are constrângeri impuse prin acordul cu FMI. Mai mult, România traversează o criză economică profundă, de sistem şi de model de dezvoltare. Chiar dacă am depăşit în 2009 - 2010 o criză a deficitului de cont curent, prin ajustarea brutală a importurilor şi prin creşterea datoriei publice, în 2011 şi în următorii ani România se confruntă cu o criză a finanţelor publice (deficitul bugetar şi datoria publică). Dar tocmai în acest context , politica industrială recapătă importanţă şi anvergură: un impuls de creştere a economiei româneşti nu poate apărea replicând modelul de dezvoltare al deceniului trecut, bazat pe consumul finanţat pe datorie.
Există trei direcţii principale ale noii Strategii Europa 2020: creştere inteligentă, creştere durabilă şi creştere incluzivă. Domeniul prioritar „Creştere inteligentă” are ca scop promovarea economiei bazate pe cunoaştere. Acest obiectiv poate fi măsurat prin două dintre cele cinci obiective reprezentative ale UE:
- 3% din PIB-ul UE ar trebui să fie investit în cercetare şi dezvoltare şi
- rata abandonului şcolar trebuie să fie sub 10% şi cel puţin 40% din tânăra generaţie ar trebui să aibă o specializare sau o diplomă.
Statele membre trebuie să transpună aceste obiective în obiective naţionale şi traiectorii care să reflecte situaţia actuală din fiecare stat membru şi nivelul care urmează să fie atins. Prima ţintă, de a investi 3% din PIB în cercetare şi dezvoltare, a fost stabilită prin Agenda Lisabona, dar cheltuielile de C&D în Europa se situează sub 2% (în comparaţie, nivelul atinge 2,6% în SUA şi 3,4% în Japonia). Mai mult, progresul este extrem de lent, cu o creştere de numai 1,1 puncte procentuale în ultimii zece ani, şi numai şase state membre care investesc mai mult de 2% în C&D, în timp ce în majoritatea noilor state membre nivelul este mai mic de 1%. România se află printre ţările cu cea mai scăzută rată a investiţiilor în acest domeniu, de numai 0,58% în 2008. Situaţia s-a înrăutăţit în 2009, când cheltuielile publice au revenit la nivelul existent înaintea boom-ului, respectiv 0,2% din PIB. Contribuţia slabă a sectorului privat (mai puţin de 30% din totalul investiţiilor în C&D) se explică prin tipul de concurenţă pe piaţa internă, bazată pe preţ şi nu pe inovare. În plus, fondurile publice pentru cercetare sunt utilizate ineficace, deoarece acestea nu reuşesc să creeze un efect de răspândire în sectorul privat. De asemenea, există o legătură slabă între cercetarea academică şi aplicaţiile industriale. În UE, pe de altă parte, principala contribuţie vine din sectorul întreprinderilor şi, spre deosebire de România, sectorul privat nonprofit, de asemenea, investeşte în C&D. Condiţiile de pe piaţa muncii din România sunt deosebit de dificile, cu toate că rata şomajului nu este neapărat ridicată în comparaţie cu media UE, dar şomajul este asimetric, afectând în special muncitorii necalificaţi, precum şi tinerii şi persoanele în vârstă. Acest fapt ridică întrebări cu privire la capacităţile sistemului de educaţie din România, precum şi la versatilitatea educaţiei şi a formării profesionale continue pentru a crea o forţă de muncă competitivă. Rata negativă de creştere a populaţiei româneşti, care a început în anii ’90, a redus deja cu 10% populaţia. La acest lucru se adaugă migraţia forţei de muncă, estimată între unu şi două milioane din populaţia forţei de muncă, dintre care majoritatea sunt pe termen scurt. Majoritatea emigranţilor sunt încă incluşi în statisticile pieţei muncii, ca inactivi, dar sunt absenţi de pe piaţa muncii din România, ceea ce face atingerea obiectivului de la Lisabona mai dificilă, şi ar putea fi parţial responsabil pentru progresul lent al ratei ocupării forţei de muncă în România. Problemele cu care piaţa forţei de muncă s-a confruntat în timpul expansiunii economice a determinat o dinamică a salariilor mai mare decât cea pe care creşterea productivităţii ar fi indicat-o, şi, ca o consecinţă, a erodat şi mai mult competitivitatea externă a României. Odată cu izbucnirea crizei, salariile, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, au devenit prea mari pentru a putea face faţă cererii în scădere, forţând angajatorii să ajusteze forţa lor de muncă şi, prin urmare, scăzând temporar presiunea asupra pieţei forţei de muncă. Factorii de decizie ar trebui să facă mai mult pentru a răspunde acestor provocări. Deşi creşterea economică este de aşteptat să revină în viitorul apropiat, şi ar trebui să creeze condiţii favorabile pentru a spori participarea şi a încuraja crearea de locuri de muncă durabile, reformele politice trebuie să se concentreze pe reinserţia în câmpul muncii a acelor categorii care sunt în imposibilitatea de a profita de creşterea economică. Tinerii, lucrătorii în vârstă, femeile şi şomerii pe termen lung sunt deosebit de afectaţi de şomajul ridicat şi/sau participarea scăzută. Aptitudinile cu care sistemul de învăţământ îi înzestrează pe absolvenţi par să fie deseori decuplate de aşteptările angajatorilor. O mai bună adaptare a curriculei la cererea de forţă de muncă este, prin urmare, imperativă. Deschiderea unor segmente ale pieţei forţei de muncă pentru muncitorii străini ar trebui să fie, de asemenea, luată în considerare pentru a umple golul dintre oferta de forţă de muncă existentă şi extinderea cererii. Politicile ar trebui, de asemenea, să se concentreze asupra persoanelor sărace şi inactive. Propunerea, în cadrul Strategiei Europene 2020 pentru dezvoltare inteligentă, sustenabilă, subliniază importanţa educaţiei în atingerea ţintelor de rată a angajării. În vederea creşterii acestei rate, trebuie realizată o integrare rapidă a forţei de muncă pe piaţă, adică abilităţile, competenţele, calificările conferite prin educaţie trebuie să fie cât se poate de aproape de necesităţile pieţei muncii. Noua strategie europeană recunoaşte importanţa unui sistem educaţional de calitate şi propune ţinte de reducere a nivelului de părăsire timpurie a sistemului şcolar de sub 10% şi un procentaj al persoanelor tinere cu studii superioare de peste 40%. România nu se apropie de ţinta europeană de abandon şcolar, cu o rată de 16%, însă evoluţia este una descendentă, de la un procent de 23% în 2003, iar, în condiţiile menţinerii acestui ritm de progres, nu ar trebui să apară probleme cu atingerea valorii propuse.
4. Promovarea inovării și acordul social al educației – instrumente fundamentale ale ieșirii din criză.
Cerinţele aderării vizează pe lângă performanţele economice, o concurenţă reală, reducerea rolului economic al statului, crearea unui puternic sector al firmelor mici şi mijlocii, convertibilitatea deplină a monedelor naţionale, dorinţa tuturor de a susţine obiectivele integrării şi convergenţa reală şi nominală.
România trebuie să - şi consolideze capacitatea de creativitate şi inovare din motive sociale şi economice, pentru a răspunde în mod eficient la dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere: capacitatea inovatoare este strâns legată de creativitatea ca însuşire personală şi pentru a fi valorificată la maximum, trebuie difuzată pe scară largă în rândul populaţiei, prin intermediul educaţiei bazate pe ştiinţă, inovare şi antreprenoriat. Problema care ar trebui abordată în întreaga societatea românească este restructurarea relaţiilor dintre societatea civilă, cultură, educaţie, ştiinţă şi administraţia publică. Actualul cadru al acestor relaţii este puternic perturbat şi are efecte negative asupra comunităţii culturale, academice, ştiinţifice şi a societăţii civile, cu impact de mare risc asupra dezvoltării societăţii româneşti în ansamblul ei. Soluţionarea acestei probleme se poate face numai cu aportul educaţiei şi cel al societăţii civile, ţinând cont de dezideratele acestora şi anume consolidarea democraţiei şi participarea la circulaţia ideilor, în beneficiul dezvoltării pe termen lung a României. În contextul tranziţiei către capitalismul democratic, societăţii româneşti nu i-a fost încă propusă o viziune integratoare şi de perspectivă implicând dezvoltarea prin educaţie, ştiinţă, inovare şi antreprenoriat, care să facă obiectul unui acord social. Acest acord ar putea reprezenta un „acord social al educaţiei”. Existenţa acordului ar putea sugera tratamentul privilegiat acordat educaţiei şi comunităţii ştiinţifice de către guvern. Ca bun public de consum, educaţia şi ştiinţa sunt investiţii pe termen lung. Dar, pe seama ideologiei guvernamentale şi a fondurilor drastic diminuate ale educaţiei şi ştiinţei, constatăm că acestea nu sunt incă considerate bunuri productive. Ca urmare a analizei unor corelaţii la nivel macroeconomic între creşterea economică, schimbarea tehnologică şi îmbunătăţirea calităţii forţei de muncă, Edward F. Denison ajungea la concluzia că schimbarea tehnologică şi, implicit, creşterea economică, nu sunt asigurate prin simpla achiziţionare de echipamente mai performante, ci numai în condiţiile creşterii calităţii forţei de muncă, deci, ale creşterii cheltuielilor pentru educaţie. Aceste cheltuieli pentru educaţie se regăsesc însă în creşteri ale produsului intern brut, ceea ce înseamnă că investiţiile în educaţie nu înseamnă bani cheltuiţi într-un sector neproductiv.
O caracteristică majoră a acordului social al educaţiei şi ştiinţei ar fi existenţa mecanismelor speciale, care să asigure echilibrul responsabilităţilor, dintre guvern, educaţie şi ştiinţă. Acest echilibru are în vedere atât valorile responsabilităţii guvernamentale, cât şi pe cele ale autonomiei asociate unei comunităţi profesionale independente. Semnificaţia acordului social descrie şi relaţiile din interiorul comunităţilor de profesori şi ştiinţifice. Pe această dimensiune, acordul social al educaţiei şi ştiinţei ar putea fi perceput şi ca un acord în cadrul căruia profesorii şi cercetătorii consimt să se supună unor reguli implicite, în producţia educaţiei şi a cunoaşterii, reguli cum sunt: acurateţea, adevărul rapoartelor asupra rezultatelor, respectarea axiologiei, îndatorirea recunoaşterii ideilor altora etc. Astfel, apartenenţa la comunitatea educaţiei şi ştiinţifică îl lasă pe fiecare liber, dar obligă, în acelaşi timp, la devoţiunea idealurilor muncii educative şi ştiinţifice. Ideea acordului social pentru profesori şi cercetători ar fi justificarea normelor privind comportamentul profesional şi suportul fundamental al auto - reglementării. Nerezolvarea acestei probleme strategice va conduce la lipsa unei viziuni de ansamblu necesare fundamentării politice a dezvoltării prin educaţie şi ştiinţă, la dereglarea procesului democratic, la dezvoltarea dezechilibrelor în educaţie, ştiinţă şi în administraţia publică, la scăderea în continuare a competitivităţii educaţiei şi a cercetării ştiinţifice, cu efecte pe termen lung catastrofale asupra dezvoltării economice şi sociale a României.
România ar trebui să se îndrepte către o economie bazată pe inovare, iar pe termen mediu, politicile economice ar trebui să fie orientate spre atingerea stabilităţii macroeconomice şi, implicit, pentru îndeplinirea criteriilor de la Maastricht.
Şansa istorică a României de modernizare prin alăturarea la UE trebuie judecată şi prin prisma nevoii de “adăpostire” faţă de incertitudinile şi volatilitatea din spaţiul economic mondial.
Alăturarea României la UE presupune renunţarea la prerogativele naţionale în materie de formulare şi aplicare de politici economice; dar această renunţare nu este un simplu act de transfer de prerogative, deoarece priveşte capacitatea unei economii de a-şi compatibiliza funcţionarea cu un alt spatiu (UE), fără costuri excesive, de o parte şi de alta.
Există un exemplu sui generis de extindere a UE, care priveşte o fostă ţară comunistă şi care conţine multe lecţii - landurile estice ale Germaniei unificate.
Astăzi, la mai bine de două decenii de la unificare şi după transferuri de sume imense, şomajul în aceste landuri rămâne la cote înalte, iar stagnarea economică este o constantă a anilor din urmă.
În concluzie, nu se poate admite ca România, în urma aderării la UE, să rămână fără un “proiect de țară” !