Avem nevoie de un proiect de țară ?

1. România – bornă de hotar de lupta împotriva dictaturii, un vechi partener al comunității europene.

Fără a face apel la istorie, aș aminti că poporul român – prin cultura și credința sa creștină a constituit un bastion al luptei împotriva dictaturii comuniste, de-a lungul a mai multor decenii.
Fără existența acestui bastion, occidentul nu putea să aspire și să atingă nivelul de civilizație din prezent.

Totodată, România este cel mai vechi partener comercial, cultural, științific și strategic al comunității europene, încă din anii ’70. Aceste aspecte explică violența cu care s-a defășurat Revoluția din Decembrie 1989 și amploarea relațiilor României cu spațiul comunitar, mai ales după aderarea țării noastre la UE.
2. Agenda integrării și rezultatele acesteia.

Iată au trecut cinci ani de la aderarea României la UE.

Abia, acum înteleg românii costurile Agendei 2000 și ale aderării României la clubul UE.

Ce descoperă românii astăzi?

Să le luăm pe rând:

- Industria națională și agricultura au fost distruse, România devenind, din producător, un mare importator.

- Educația și cercetarea sunt prăbușite, sub efectul unor reforme fără de sfârșit și fără finalitate.

- Populația României este într-o agravantă scădere, în condițiile în care și sănătatea este într-un declin catastrofic.

- Locurile de muncă dispar din România, precum OZN-urile.

Și ar mai fi multe exemple, în acest sens.

M-am întrebatl: ce semnificație au protestele ce s-au răspândit în toată țara?

Multă lume- incluzând politicienii ar crede că poporul român dorește acum salarii și pensii mai mari.

Fals!

Eu, unul am înțeles că poporul român dorește “un proiect de țară”.

România a cunoscut în ultimii 22 de ani un proces de dezindustrializare determinat în primul rând de o criză profundă de sistem. S-au închis fabrici reprezentative şi s-au pierdut sute de mii de locuri de muncă în industrie. Unele branduri naţionale din industrie au fost salvate prin privatizare, altele nu. Deşi, s-au creat alte sute de mii de locuri de muncă în servicii, aceasta s-a dovedit a nu fi suficient. Capitalul străin a ajuns să realizeze peste 80% din cifra de afaceri din industrie, un factor de progres care nu se regăseşte însă şi în statistica balanţei comerciale, care rămâne profund dezechilibrată. De atâția ani, România fuge de politica industrială, ceea ce a afectat negativ și universitățile românești. Nu este nimic rău în a avea o politică industrială, deoarece trebuie mai întâi să avem producţie, dacă dorim valoare adăugată. Uniunea Europeană are asemenea politică şi o promovează inclusiv prin Strategia Europa 2020 – universitățile europene fiind profund implicate. Statele Unite au avut chiar un efort naţional de reindustrializare în anii ’80, şi se regăsesc astăzi în faţa unei noi reindustrializări, mai ales după ce criza financiară a demonstrat fragilitatea şi volatilitatea unei economii bazate prea mult pe speculaţii. O politică industrială este necesară mai ales în contextul în care România a renunţat la multe dintre pârghiile politicii publice macroeconomice: la politica comercială prin aderarea la UE. Aceasta nu înseamnă un nou exces de capacitate productivă sau de stocuri, aşa cum se întâmpla înainte de 1989, ci apariţia de noi industrii. Reindustrializarea României este necesară pentru a valorifica potenţialul de producţie, de inovare şi de spirit antreprenorial, şi mai ales pentru a schimba radical modelul de dezvoltare economică. Modelul de creştere bazat pe consumul pe datorie al unor bunuri din import a fost infirmat de criza economică. Creşterea productivităţii în industrie s-a făcut mai ales pe seama reducerii de personal – dar ceea ce lipseşte astăzi României, poate mai mult decât orice, este tocmai forţa de muncă înalt calificată angajată în economia formală. Patru din zece români apţi de muncă nu muncesc în economia fiscalizată, iar bugetul ţării nu se va însănătoşi sustenabil până când o parte dintre ei nu-şi vor găsi de lucru, în domenii de vârf. Serviciile nu pot angaja toată această masă de persoane, în lipsa producţiei. Serviciile trebuie să fie complementare industriei, dar la noi lucrurile nu se petrec aşa. Băncile dau cu precădere credite de consum, nu de investiţii, iar retailul vinde cu precădere bunuri din import. Serviciile noastre sunt complementare industriei de import, iar industria noastră (indiferent de natura capitalului) este, cu unele excepţii notabile, puţin competitivă, dezertând complet de la aplicarea rezultatelor cercetării româneşti. Reindustrializarea României nu se poate face doar de stat. Este nevoie însă de o viziune integrată la nivelul politicilor publice. Este nevoie de investiţii în infrastructură, este nevoie de corelarea finanţării externe cu obiectivul de reindustrializare, este nevoie de coerenţă în actul de decizie. Fundamental pentru prezentul şi viitorul reindustrializării României este să apară o nouă lege a investiţiilor care să creeze facilităţi şi condiţii atrăgătoare atât pentru investitorii străini cât şi pentru investitorii români. Este necesar să renunţăm la abordarea competitivităţii doar prin prisma productivităţii. Care este productivitatea sectorului de sănătate sau a celui educaţional, care împreună reprezintă jumătate din angajaţii sectorului public românesc? Un simplu indicator nu poate răspunde la această întrebare, pentru că intervin şi factori calitativi, nu doar cantitativi. Porter a elaborat cadrul de analiză a competitivităţii unei naţiuni, cunoscut ca „diamantul lui Porter”. Acesta este mijlocul cel mai frecvent utilizat pe plan mondial pentru analiza competitivităţii naţionale. Dintr-o perspectivă mai largă, rolul guvernului este acela de catalizator, de a încuraja dezvoltarea companiilor, de a fi în avanpostul cererii de produse şi servicii inovatoare, de a facilita crearea unor competenţe specializate, de a asigura respectarea standardelor de siguranţă şi de mediu, de a stimula investiţiile în capitalul uman, în inovare şi în infrastructură. Din păcate, exact la două dintre aceste capitole, inovare şi infrastructură, România are cea mai slabă poziţie competitivă.

România ar trebui să se îndrepte către o economie bazată pe inovare, iar pe termen mediu, politicile economice ar trebui să fie orientate spre atingerea stabilităţii macroeconomice şi, implicit, pentru îndeplinirea criteriilor de la Maastricht.

Există trei direcţii principale ale noii Strategii Europa 2020: creştere inteligentă, creştere durabilă şi creştere incluzivă. Domeniul prioritar „Creştere inteligentă” are ca scop promovarea economiei bazate pe cunoaştere. Acest obiectiv poate fi măsurat prin două dintre cele cinci obiective reprezentative ale UE:

- 3% din PIB-ul UE ar trebui să fie investit în cercetare şi dezvoltare şi

- rata abandonului şcolar trebuie să fie sub 10% şi cel puţin 40% din tânăra generaţie ar trebui să aibă o specializare sau o diplomă.

Statele membre trebuie să transpună aceste obiective în obiective naţionale şi traiectorii care să reflecte situaţia actuală din fiecare stat membru şi nivelul care urmează să fie atins. Prima ţintă, de a investi 3% din PIB în cercetare şi dezvoltare, a fost stabilită prin Agenda Lisabona, dar cheltuielile de C&D în Europa se situează sub 2% (în comparaţie, nivelul atinge 2,6% în SUA şi 3,4% în Japonia). Mai mult, progresul este extrem de lent, cu o creştere de numai 1,1 puncte procentuale în ultimii zece ani, şi numai şase state membre care investesc mai mult de 2% în C&D, în timp ce în majoritatea noilor state membre nivelul este mai mic de 1%. România se află printre ţările cu cea mai scăzută rată a investiţiilor în acest domeniu, de numai 0,58% în 2008. Situaţia s-a înrăutăţit în 2009, când cheltuielile publice au revenit la nivelul existent înaintea boom-ului, respectiv 0,2% din PIB. Contribuţia slabă a sectorului privat (mai puţin de 30% din totalul investiţiilor în C&D) se explică prin tipul de concurenţă pe piaţa internă, bazată pe preţ şi nu pe inovare. În plus, fondurile publice pentru cercetare sunt utilizate ineficace, deoarece acestea nu reuşesc să creeze un efect de răspândire în sectorul privat. De asemenea, există o legătură slabă între cercetarea academică şi aplicaţiile industriale. În UE, pe de altă parte, principala contribuţie vine din sectorul întreprinderilor şi, spre deosebire de România, sectorul privat nonprofit, de asemenea, investeşte în C&D. Condiţiile de pe piaţa muncii din România sunt deosebit de dificile, cu toate că rata şomajului nu este neapărat ridicată în comparaţie cu media UE, dar şomajul este asimetric, afectând în special muncitorii necalificaţi, precum şi tinerii şi persoanele în vârstă. Acest fapt ridică întrebări cu privire la capacităţile sistemului de educaţie din România, precum şi la versatilitatea educaţiei şi a formării profesionale continue pentru a crea o forţă de muncă competitivă. Rata negativă de creştere a populaţiei româneşti, care a început în anii ’90, a redus deja cu 10% populaţia. La acest lucru se adaugă migraţia forţei de muncă, estimată între unu şi două milioane din populaţia forţei de muncă, dintre care majoritatea sunt pe termen scurt. Majoritatea emigranţilor sunt încă incluşi în statisticile pieţei muncii, ca inactivi, dar sunt absenţi de pe piaţa muncii din România, ceea ce face atingerea obiectivului de la Lisabona mai dificilă, şi ar putea fi parţial responsabil pentru progresul lent al ratei ocupării forţei de muncă în România. Problemele cu care piaţa forţei de muncă s-a confruntat în timpul expansiunii economice a determinat o dinamică a salariilor mai mare decât cea pe care creşterea productivităţii ar fi indicat-o, şi, ca o consecinţă, a erodat şi mai mult competitivitatea externă a României. Odată cu izbucnirea crizei, salariile, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, au devenit prea mari pentru a putea face faţă cererii în scădere, forţând angajatorii să ajusteze forţa lor de muncă şi, prin urmare, scăzând temporar presiunea asupra pieţei forţei de muncă. Factorii de decizie ar trebui să facă mai mult pentru a răspunde acestor provocări. Deşi creşterea economică este de aşteptat să revină în viitorul apropiat, şi ar trebui să creeze condiţii favorabile pentru a spori participarea şi a încuraja crearea de locuri de muncă durabile, reformele politice trebuie să se concentreze pe reinserţia în câmpul muncii a acelor categorii care sunt în imposibilitatea de a profita de creşterea economică. Tinerii, lucrătorii în vârstă, femeile şi şomerii pe termen lung sunt deosebit de afectaţi de şomajul ridicat şi/sau participarea scăzută. Aptitudinile cu care sistemul de învăţământ îi înzestrează pe absolvenţi par să fie deseori decuplate de aşteptările angajatorilor. O mai bună adaptare a curriculei la cererea de forţă de muncă este, prin urmare, imperativă. Deschiderea unor segmente ale pieţei forţei de muncă pentru muncitorii străini ar trebui să fie, de asemenea, luată în considerare pentru a umple golul dintre oferta de forţă de muncă existentă şi extinderea cererii. Politicile ar trebui, de asemenea, să se concentreze asupra persoanelor sărace şi inactive. Propunerea, în cadrul Strategiei Europene 2020 pentru dezvoltare inteligentă, sustenabilă, subliniază importanţa educaţiei în atingerea ţintelor de rată a angajării. În vederea creşterii acestei rate, trebuie realizată o integrare rapidă a forţei de muncă pe piaţă, adică abilităţile, competenţele, calificările conferite prin educaţie trebuie să fie cât se poate de aproape de necesităţile pieţei muncii. Noua strategie europeană recunoaşte importanţa unui sistem educaţional de calitate şi propune ţinte de reducere a nivelului de părăsire timpurie a sistemului şcolar de sub 10% şi un procentaj al persoanelor tinere cu studii superioare de peste 40%. România nu se apropie de ţinta europeană de abandon şcolar, cu o rată de 16%, însă evoluţia este una descendentă, de la un procent de 23% în 2003, iar, în condiţiile menţinerii acestui ritm de progres, nu ar trebui să apară probleme cu atingerea valorii propuse.

Crearea condiţiilor şi stimulentelor propice investiţiilor în educaţie și infrastructură trebuie să fie o prioritate, fiind, de asemenea, în concordanţă cu propunerile UE. Starea precară a educaţiei şi a infrastructurii are un efect negativ care se răsfrânge asupra întregii economii, crescând costurile agenţilor economici.

3. Datoriile UE față de România.

Beneficiul cel mai clar al integrării României în Uniunea Europeană este posibilitatea de a accesa fondurile europene nerambursabile. Cele mai importante sunt fondurile structurale şi de coeziune, destinate micşorării disparităţilor între statele membre, concomitent cu dezvoltarea economică şi socială. Fondurile structurale finanţează proiecte în regiunile cu un PIB sub 75% din media Uniunii, iar Fondul de Coeziune finanţează proiecte mari, de peste zece milioane de euro, în domeniul transport şi mediu, în regiunile cu un Venit Naţional Brut (VNB), măsurat la paritatea puterii de cumpărare, mai mic de 90% din media UE. Conform planificării bugetare multianuale 2007-2013, bugetul total al Uniunii pentru această perioadă este de 826,4 miliarde de euro, din care sunt destinate politicii de coeziune 35,7%, respectiv 347,41 miliarde de euro (preţuri curente 2007), sumă care reprezintă aproximativ 0,37% din Venitul Naţional Brut al UE-27. Aceste fonduri sunt repartizate ţărilor pe obiective diferite: convergenţă, competitivitate regională şi ocupare, cooperare teritorială europeană, în funcţie de criteriul principal al PIB per capita. Faptul că regiunile cele mai sărace, cu cele mai stringente nevoi de finanţare, sunt în statele nou-aderate (în România şi Bulgaria se află douăsprezece dintre cele mai săraceregiuni europene) a însemnat acordul asupra faptului că aproximativ 51,3% din resursele totale ale politicii de coeziune se îndreaptă către noile state membre. Edificator este şi faptul că salariul minim exprimat la paritatea puterii de cumpărare în România era cel mai scăzut comparativ cu restul salariilor minime din statele membre în ianuarie 2007, fiind de şapte ori mai mic decât cel maxim, din Luxemburg. În acest sens, este vizibil noul rol al coeziunii de stabilizator politic şi social într-un context economic variat. României i-au fost alocate, astfel, aproape 30 de miliarde euro – 19,67 miliarde de euro prin Fondul Social European (FSE)8, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi Fondul de Coeziune (FC)10, la care se adaugă sumele pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Sumele aferente fondurilor structurale se finanţează de la bugetul UE până la maximum 75% din valoarea proiectului, iar cele aferente fondului de coeziune, până la 85%, restul cheltuielilor urmând a fi acoperite prin contribuţia proprie a beneficiarului. Asistenţa financiară europeană prin fonduri structurale este furnizată în parteneriat cu statul membru, cofinanţarea autohtonă la sumele alocate prin cele trei instrumente structurale fiind de aproximativ 5,6 miliarde de euro. Faţă de fondurile de preaderare alocate prin instrumentele PHARE, ISPA, SAPARD, fondurile structurale lărgesc paleta activităţilor eligibile pentru finanţare, măresc considerabil sumele disponibile şi schimbă sistemul de plăţi, în sensul că beneficiarul primeşte un avans din suma totală (sub 10%), urmând ca restul banilor să-i primească după angajarea tuturor cheltuielilor, prin deconturi. Domeniile vizate de fondurile structurale sunt variate, iar în România cea mai mare parte a lor (19,2 miliarde de euro) este destinată obiectivului „Convergenţă”, prin intermediul a şapte Programe Operaţionale – stabilite printr-un document oficial, Cadrul Strategic Naţional de Referinţă – care urmăresc, în principal, creşterea competitivităţii economice, infrastructura de transport şi cea de mediu, dezvoltarea resurselor umane, agricultura şi dezvoltarea rurală, dezvoltarea regională, asistenţa tehnică, administraţia publică şi cooperarea teritorială europeană.

România şi-a propus ca obiectiv general, prin Cadrul Strategic Naţional de Referinţă, reducerea disparităţilor faţă de UE prin generarea unei creşteri suplimentare de 15-20% a produsului intern brut până în 2015, plecând de la un PIB per capita în 2004 de 31% din media UE-25 şi 50% din media noilor state membre. Obiectivul urmează să fie îndeplinit prin cele şapte Programe Operaţionale.

Capacitatea de absorbţie a acestor fonduri este extrem de mică şi se referă la măsura în care internalizarea fluxurilor poate fi realizată şi are următoarele coordonate principale:

a) capacitatea de absorbţie macroeconomică, exprimând totalul fondurilor structurale care pot fi absorbite ca procent din PIB. Pentru programarea multianuală 2007-2013, s-a stabilit că ţările care au un VNB mediu per capita (PPC) între 2001-2003 mai mic de 40% din media UE-25 pot primi transferuri în valoare de maximum 3,7893% din PIB-ul lor;

b) capacitatea de absorbţie administrativă sau instituţională, definită în termenii abilităţilor şi cunoştinţelor administraţiei publice de a programa, gestiona şi evalua folosirea mecanismelor de coeziune, evitând frauda;

c) capacitatea de absorbţie financiară, care se referă la capacitatea de a cofinanţa programele şi proiectele finanţate de UE, precum şi de a gestiona bugetele naţionale în acest sens.

Tema reindustrializării României este una de necesitate imperioasă, chiar şi în contextul în care statul român mai deţine o pondere relativ mică a activelor industriale şi are relativ puţine pârghii de intervenţie. Astfel, ajutorul de stat este limitat, politica comercială este de competenţa UE, politica monetară este restrictivă, politica valutară pare pusă în slujba politicii monetare, iar politica fiscală şi bugetară are constrângeri impuse prin acordul cu FMI. Mai mult, România traversează o criză economică profundă, de sistem şi de model de dezvoltare. Chiar dacă am depăşit în 2009 - 2010 o criză a deficitului de cont curent, prin ajustarea brutală a importurilor şi prin creşterea datoriei publice, în 2011 şi în următorii ani România se confruntă cu o criză a finanţelor publice (deficitul bugetar şi datoria publică). Dar tocmai în acest context , politica industrială recapătă importanţă şi anvergură: un impuls de creştere a economiei româneşti nu poate apărea replicând modelul de dezvoltare al deceniului trecut, bazat pe consumul finanţat pe datorie.

Există trei direcţii principale ale noii Strategii Europa 2020: creştere inteligentă, creştere durabilă şi creştere incluzivă. Domeniul prioritar „Creştere inteligentă” are ca scop promovarea economiei bazate pe cunoaştere. Acest obiectiv poate fi măsurat prin două dintre cele cinci obiective reprezentative ale UE:

- 3% din PIB-ul UE ar trebui să fie investit în cercetare şi dezvoltare şi

- rata abandonului şcolar trebuie să fie sub 10% şi cel puţin 40% din tânăra generaţie ar trebui să aibă o specializare sau o diplomă.

Statele membre trebuie să transpună aceste obiective în obiective naţionale şi traiectorii care să reflecte situaţia actuală din fiecare stat membru şi nivelul care urmează să fie atins. Prima ţintă, de a investi 3% din PIB în cercetare şi dezvoltare, a fost stabilită prin Agenda Lisabona, dar cheltuielile de C&D în Europa se situează sub 2% (în comparaţie, nivelul atinge 2,6% în SUA şi 3,4% în Japonia). Mai mult, progresul este extrem de lent, cu o creştere de numai 1,1 puncte procentuale în ultimii zece ani, şi numai şase state membre care investesc mai mult de 2% în C&D, în timp ce în majoritatea noilor state membre nivelul este mai mic de 1%. România se află printre ţările cu cea mai scăzută rată a investiţiilor în acest domeniu, de numai 0,58% în 2008. Situaţia s-a înrăutăţit în 2009, când cheltuielile publice au revenit la nivelul existent înaintea boom-ului, respectiv 0,2% din PIB. Contribuţia slabă a sectorului privat (mai puţin de 30% din totalul investiţiilor în C&D) se explică prin tipul de concurenţă pe piaţa internă, bazată pe preţ şi nu pe inovare. În plus, fondurile publice pentru cercetare sunt utilizate ineficace, deoarece acestea nu reuşesc să creeze un efect de răspândire în sectorul privat. De asemenea, există o legătură slabă între cercetarea academică şi aplicaţiile industriale. În UE, pe de altă parte, principala contribuţie vine din sectorul întreprinderilor şi, spre deosebire de România, sectorul privat nonprofit, de asemenea, investeşte în C&D. Condiţiile de pe piaţa muncii din România sunt deosebit de dificile, cu toate că rata şomajului nu este neapărat ridicată în comparaţie cu media UE, dar şomajul este asimetric, afectând în special muncitorii necalificaţi, precum şi tinerii şi persoanele în vârstă. Acest fapt ridică întrebări cu privire la capacităţile sistemului de educaţie din România, precum şi la versatilitatea educaţiei şi a formării profesionale continue pentru a crea o forţă de muncă competitivă. Rata negativă de creştere a populaţiei româneşti, care a început în anii ’90, a redus deja cu 10% populaţia. La acest lucru se adaugă migraţia forţei de muncă, estimată între unu şi două milioane din populaţia forţei de muncă, dintre care majoritatea sunt pe termen scurt. Majoritatea emigranţilor sunt încă incluşi în statisticile pieţei muncii, ca inactivi, dar sunt absenţi de pe piaţa muncii din România, ceea ce face atingerea obiectivului de la Lisabona mai dificilă, şi ar putea fi parţial responsabil pentru progresul lent al ratei ocupării forţei de muncă în România. Problemele cu care piaţa forţei de muncă s-a confruntat în timpul expansiunii economice a determinat o dinamică a salariilor mai mare decât cea pe care creşterea productivităţii ar fi indicat-o, şi, ca o consecinţă, a erodat şi mai mult competitivitatea externă a României. Odată cu izbucnirea crizei, salariile, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, au devenit prea mari pentru a putea face faţă cererii în scădere, forţând angajatorii să ajusteze forţa lor de muncă şi, prin urmare, scăzând temporar presiunea asupra pieţei forţei de muncă. Factorii de decizie ar trebui să facă mai mult pentru a răspunde acestor provocări. Deşi creşterea economică este de aşteptat să revină în viitorul apropiat, şi ar trebui să creeze condiţii favorabile pentru a spori participarea şi a încuraja crearea de locuri de muncă durabile, reformele politice trebuie să se concentreze pe reinserţia în câmpul muncii a acelor categorii care sunt în imposibilitatea de a profita de creşterea economică. Tinerii, lucrătorii în vârstă, femeile şi şomerii pe termen lung sunt deosebit de afectaţi de şomajul ridicat şi/sau participarea scăzută. Aptitudinile cu care sistemul de învăţământ îi înzestrează pe absolvenţi par să fie deseori decuplate de aşteptările angajatorilor. O mai bună adaptare a curriculei la cererea de forţă de muncă este, prin urmare, imperativă. Deschiderea unor segmente ale pieţei forţei de muncă pentru muncitorii străini ar trebui să fie, de asemenea, luată în considerare pentru a umple golul dintre oferta de forţă de muncă existentă şi extinderea cererii. Politicile ar trebui, de asemenea, să se concentreze asupra persoanelor sărace şi inactive. Propunerea, în cadrul Strategiei Europene 2020 pentru dezvoltare inteligentă, sustenabilă, subliniază importanţa educaţiei în atingerea ţintelor de rată a angajării. În vederea creşterii acestei rate, trebuie realizată o integrare rapidă a forţei de muncă pe piaţă, adică abilităţile, competenţele, calificările conferite prin educaţie trebuie să fie cât se poate de aproape de necesităţile pieţei muncii. Noua strategie europeană recunoaşte importanţa unui sistem educaţional de calitate şi propune ţinte de reducere a nivelului de părăsire timpurie a sistemului şcolar de sub 10% şi un procentaj al persoanelor tinere cu studii superioare de peste 40%. România nu se apropie de ţinta europeană de abandon şcolar, cu o rată de 16%, însă evoluţia este una descendentă, de la un procent de 23% în 2003, iar, în condiţiile menţinerii acestui ritm de progres, nu ar trebui să apară probleme cu atingerea valorii propuse.

4. Promovarea inovării și acordul social al educației – instrumente fundamentale ale ieșirii din criză.

Cerinţele aderării vizează pe lângă performanţele economice, o concurenţă reală, reducerea rolului economic al statului, crearea unui puternic sector al firmelor mici şi mijlocii, convertibilitatea deplină a monedelor naţionale, dorinţa tuturor de a susţine obiectivele integrării şi convergenţa reală şi nominală.

România trebuie să - şi consolideze capacitatea de creativitate şi inovare din motive sociale şi economice, pentru a răspunde în mod eficient la dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere: capacitatea inovatoare este strâns legată de creativitatea ca însuşire personală şi pentru a fi valorificată la maximum, trebuie difuzată pe scară largă în rândul populaţiei, prin intermediul educaţiei bazate pe ştiinţă, inovare şi antreprenoriat. Problema care ar trebui abordată în întreaga societatea românească este restructurarea relaţiilor dintre societatea civilă, cultură, educaţie, ştiinţă şi administraţia publică. Actualul cadru al acestor relaţii este puternic perturbat şi are efecte negative asupra comunităţii culturale, academice, ştiinţifice şi a societăţii civile, cu impact de mare risc asupra dezvoltării societăţii româneşti în ansamblul ei. Soluţionarea acestei probleme se poate face numai cu aportul educaţiei şi cel al societăţii civile, ţinând cont de dezideratele acestora şi anume consolidarea democraţiei şi participarea la circulaţia ideilor, în beneficiul dezvoltării pe termen lung a României. În contextul tranziţiei către capitalismul democratic, societăţii româneşti nu i-a fost încă propusă o viziune integratoare şi de perspectivă implicând dezvoltarea prin educaţie, ştiinţă, inovare şi antreprenoriat, care să facă obiectul unui acord social. Acest acord ar putea reprezenta un „acord social al educaţiei”. Existenţa acordului ar putea sugera tratamentul privilegiat acordat educaţiei şi comunităţii ştiinţifice de către guvern. Ca bun public de consum, educaţia şi ştiinţa sunt investiţii pe termen lung. Dar, pe seama ideologiei guvernamentale şi a fondurilor drastic diminuate ale educaţiei şi ştiinţei, constatăm că acestea nu sunt incă considerate bunuri productive. Ca urmare a analizei unor corelaţii la nivel macroeconomic între creşterea economică, schimbarea tehnologică şi îmbunătăţirea calităţii forţei de muncă, Edward F. Denison ajungea la concluzia că schimbarea tehnologică şi, implicit, creşterea economică, nu sunt asigurate prin simpla achiziţionare de echipamente mai performante, ci numai în condiţiile creşterii calităţii forţei de muncă, deci, ale creşterii cheltuielilor pentru educaţie. Aceste cheltuieli pentru educaţie se regăsesc însă în creşteri ale produsului intern brut, ceea ce înseamnă că investiţiile în educaţie nu înseamnă bani cheltuiţi într-un sector neproductiv.

O caracteristică majoră a acordului social al educaţiei şi ştiinţei ar fi existenţa mecanismelor speciale, care să asigure echilibrul responsabilităţilor, dintre guvern, educaţie şi ştiinţă. Acest echilibru are în vedere atât valorile responsabilităţii guvernamentale, cât şi pe cele ale autonomiei asociate unei comunităţi profesionale independente. Semnificaţia acordului social descrie şi relaţiile din interiorul comunităţilor de profesori şi ştiinţifice. Pe această dimensiune, acordul social al educaţiei şi ştiinţei ar putea fi perceput şi ca un acord în cadrul căruia profesorii şi cercetătorii consimt să se supună unor reguli implicite, în producţia educaţiei şi a cunoaşterii, reguli cum sunt: acurateţea, adevărul rapoartelor asupra rezultatelor, respectarea axiologiei, îndatorirea recunoaşterii ideilor altora etc. Astfel, apartenenţa la comunitatea educaţiei şi ştiinţifică îl lasă pe fiecare liber, dar obligă, în acelaşi timp, la devoţiunea idealurilor muncii educative şi ştiinţifice. Ideea acordului social pentru profesori şi cercetători ar fi justificarea normelor privind comportamentul profesional şi suportul fundamental al auto - reglementării. Nerezolvarea acestei probleme strategice va conduce la lipsa unei viziuni de ansamblu necesare fundamentării politice a dezvoltării prin educaţie şi ştiinţă, la dereglarea procesului democratic, la dezvoltarea dezechilibrelor în educaţie, ştiinţă şi în administraţia publică, la scăderea în continuare a competitivităţii educaţiei şi a cercetării ştiinţifice, cu efecte pe termen lung catastrofale asupra dezvoltării economice şi sociale a României.

România ar trebui să se îndrepte către o economie bazată pe inovare, iar pe termen mediu, politicile economice ar trebui să fie orientate spre atingerea stabilităţii macroeconomice şi, implicit, pentru îndeplinirea criteriilor de la Maastricht.

Şansa istorică a României de modernizare prin alăturarea la UE trebuie judecată şi prin prisma nevoii de “adăpostire” faţă de incertitudinile şi volatilitatea din spaţiul economic mondial.

Alăturarea României la UE presupune renunţarea la prerogativele naţionale în materie de formulare şi aplicare de politici economice; dar această renunţare nu este un simplu act de transfer de prerogative, deoarece priveşte capacitatea unei economii de a-şi compatibiliza funcţionarea cu un alt spatiu (UE), fără costuri excesive, de o parte şi de alta.

Există un exemplu sui generis de extindere a UE, care priveşte o fostă ţară comunistă şi care conţine multe lecţii - landurile estice ale Germaniei unificate.

Astăzi, la mai bine de două decenii de la unificare şi după transferuri de sume imense, şomajul în aceste landuri rămâne la cote înalte, iar stagnarea economică este o constantă a anilor din urmă.

În concluzie, nu se poate admite ca România, în urma aderării la UE, să rămână fără un “proiect de țară” !

Am luat Bac -ul la economie !

Am urmărit cu mare interes dezbaterea privind rezultatele Bacalaureatului 2011. Rezultatele obținute m-au convins că avem nevoie de un "Acord social al educației", așa cum declara ieri domnul Presedinte al ALMA MATER - Prof. dr. ing. Anton Hadăr, la ANTENA 3. Putem găsi cauze circumstanțiale ale rezultatelor mediocre ale acestui bacalaureat. Dar, problema de fond este alta: Scăderea drastică fondurilor alocate educației și desființarea masivă de școli a indus în rândul populației sentimentul nesiguranței și al lipsei de perspectivă. De aceea, trebuie să definim o nouă viziune clară și de perspectivă asupra educației, care să fie capabilă să scoată țara din procesul de degradare continuă, în care a intrat. Această nouă viziune propune un nou sistem al educației: Educaţie prin ştiinţă, inovare şi antreprenoriat. Este nevoie de un "Acord social al educației", prin care să statuăm că educația este un factor de producție, care conduce la creșterea PIB - ului României.  Pentru a avea argumente științifice în acest sens, vă rog să citiți extrasul de mai jos.

Teza Denison: învăţământul ca factor de producţie

(Constantin Stoenescu - Noua economie imaterială şi managementul cunoaşterii,  Sfera Politicii, nr. 145. martie, 2010 – Extras)

Un argument științific pentru “Acordul social al educațíei” .

Prin anii ’60 ai secolului trecut s-a desfăşurat în Statele Unite o dezbatere amplă între economişti privind sursele eficiente ale creşterii economice.10 Părerile erau împărţite în legătură cu relaţia dintre inovarea tehnologică şi creşterea economică şi acopereau un spectru larg de opţiuni, de la analiza Cobb-Douglas după care o creştere de 0,5 la sută pe baza acumulării de capital este deja o sarcină monumentală, pe când o creştere de 1 la sută ar fi imposibilă, la rezultatele lui Solow, conform căruia schimbarea tehnologică poate asigura o creştere de 1 la sută.

O poziţie intermediară, pe baza unei analize istorice a perioadei 1929-1969 şi anume, că o creştere de 1 la sută este dificilă, însă nu imposibilă, este adoptată de Edward F. Denison. Acesta face estimări asupra influenţelor pe care le-au avut asupra creşterii economice diverse îmbunătăţiri ale factorilor de producţie şi are ideea de a lua în considerare schimbările de tip calitativ survenite în pregătirea forţei de muncă. Ca urmare a analizei unor corelaţii la nivel macroeconomic între creşterea economică, schimbarea tehnologică şi îmbunătăţirea calităţii forţei de muncă, Denison ajunge la concluzia că schimbarea tehnologică şi, implicit, creşterea economică, nu sunt asigurate prin simpla achiziţionare de echipamente mai performante, ci numai în condiţiile creşterii calităţii forţei de muncă, deci, ale creşterii cheltuielilor pentru educaţie. Aceste cheltuieli pentru educaţie se regăsesc însă în creşteri ale produsului intern brut, ceea ce înseamnă că investiţiile în educaţie nu înseamnă bani cheltuiţi într-un sector neproductiv. Astfel, Denison generează o schimbare a imaginii dominante tradiţionale în economie după care creşterea economică prin schimbare tehnologică este produsă prin investiţii în capitalul industrial şi o înlocuieşte cu teza că progresul tehnologic este determinat de creşterea calităţii forţei de muncă, adică de un sistem educaţional mai bun. Schimbarea calităţii forţei de muncă devine un factor al creşterii economice [11]. Denison îşi întăreşte argumentul prin luarea în considerare a experienţei japoneze în domeniu [12]. Aşa numitul „miracol japonez” produs în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial este explicat prin creşterea iniţială a cheltuielilor pentru educaţie, ceea ce a dus la existenţa pe piaţă a unor persoane pregătite să asimileze rapid noutăţile tehnologice. Investiţiile în educaţie se regăsesc în creşteri accentuate ale produsului intern brut, fapt acre face ca educaţia să poată fi privită drept unul dintre cele mai rentabile sectoare economice. S-a ajuns astfel la o nouă abordare în teoria economică şi, în timp, la o analiză economică a sistemului educaţional. Una dintre primele lucrări în care este analizată din perspectivă economică relaţia dintre ştiinţă, învăţământ şi producţie apare în 1972 şi îi aparţine lui J. L. Maunouri. Acesta inventariază douăsprezece corelaţii [13]:

1. Activitatea de cercetare ştiinţifică duce la creşterea fondului de cunoştinţe de care dispune omenirea.

2. Activitatea de producţie are şi ea ca subproduse informaţii noi care sunt adăugate fondului de cunoştinţe.

3. Cunoştinţele existente sunt valorificate în procesul de producţie.

4. Activitatea ştiinţifică se desfăşoară pe baza cunoştinţelor existente. Dispunem în orice situaţie de cunoaştere de o cunoaştere prealabilă.

5. Cunoştinţele sunt transmise de sistemul de învăţământ.

6. Activitatea de producţie pune probleme al căror răspuns este găsit în activitatea de cercetare ştiinţifică.

7. Învăţământul formează cercetători..

8. Învăţământul formează forţă de muncă adecvat calificată pentru producţie.

9. Forţa de muncă poate fi oricând readusă în sistemul de învăţământ pentru recalificare.

10. Activitatea de producţie însăşi formează forţă de muncă calificată.

11. Cercetătorii îşi perfecţionează calificarea şi aptitudinile în procesul activităţii ştiinţifice.

12. Activitatea de producţie comandă sectorului de cercetare prestări de servicii şi acestea au ca rezultat valori economice.

Ceea ce uneşte în mod fundamental cele trei subsisteme - producţia, învăţământul şi cercetarea – este triplul proces de inovare, formare şi circulaţie a cunoştinţelor, realizat parţial de fiecare dintre cele trei subsisteme, dar eficientizat maximal numai prin racordarea fiecăruia dintre subsisteme la cerinţele celuilalt şi ale societăţii în ansamblu. Nici unul dintre cele trei domenii nu are exclusivitatea în legătură cu vreunul dintre cele trei procese. Ca urmare, doar dinamica lor integrată poate asigura funcţionarea eficientă a societăţii şi potenţarea lor reciprocă prin folosirea adecvată, fără pierderi majore, a tuturor resurselor. Circulaţia cunoştinţelor în sistemul social global depinde de factorii culturali, instituţionali şi organizaţionali interni acestuia [14].  Astfel, un factor cultural decisiv ţine de capacitatea de a realiza un acord fin între nevoile pieţei şi cunoştinţele care sunt oferite de sistemul de învăţământ Aceasta înseamnă că poţi să investeşti ineficient în învăţământ dacă nu formezi competenţele de care este nevoie pe piaţa muncii. De aceea, progresează mai rapid acele societăţi ale căror sisteme de învăţământ au o capacitate adaptativă mai mare, mergând până la oportunism educaţional, sunt flexibile în raport cu circulaţia cunoştinţelor şi nevoile pieţei, sunt structurate divers, în sensul că asigură alternative şi filiere educaţionale diverse, chiar divergente. Fireşte că cel mai favorabil caz îl reprezintă societăţile care prin tradiţie sunt inovatoare, deschise către noutatea informaţională şi în care indivizii cred că formarea profesională continuă este o valoare. Din punct de vedere instituţional diferenţa decisivă dintre o societate sau alta este dată de relaţia dintre cele trei subsisteme, adică de reglementările care vizează atât cooperarea şi concurenţa dintre instituţiile de învăţământ sau cercetare şi organizaţiile de tip economic cât şi mobilitatea geografică şi sectorială a indivizilor. Învăţământul va fi factor al creşterii economice doar în anumite condiţii de reglementare a pieţei,şi anume, numai dacă piaţa absoarbe productiv oferta educaţională, fără a mai fi nevoie de mai mult decât o formare continuă. În fine, organizaţional vorbind, dilema majoră provine din înţelegerea raportului dintre stat şi piaţa liberă, fiind preferabil acel stat minimal, care îşi asumă rolul de curea de transmisie a cunoştinţelor şi lasă decizia, pornind de la principiul subsidiarităţii, pe seama celor care vor fi direct afectaţi de consecinţe. În acest sens, susţin că învăţământul va multiplica profitul în acele societăţi în care societatea civilă este mai bine structurată, astfel încât deciziile politice sau acţiunile agenţilor economici sunt sub supraveghere civică de tip critic şi corectiv. Probabil că mai multe sisteme ar putea fi eficiente în privinţa circulaţiei cunoştinţelor între subsistemele producţiei, învăţământului şi cercetării. Au fost puse în circulaţie mai multe modele teoretice. În linii mari, două tipuri de sisteme par a fi performante [15]. Primul ar fi un sistem neoclasic de creştere endogenă de tip schumpeterian. Acest model a fost propus de Aghion şi Howitt [16] Cei doi pornesc de la conceptul lui Schumpeter de „distrugere creativă”. Sistemul economic îşi găseşte înăuntrul rău resurse pentru a se schimba, dar cu preţul distrugerii a ceea ce nu-i mai este de folos. Într-un asemenea sistem cunoştinţele reprezintă o prioritate şi sunt bine cotate pe piaţă. Ca urmare, cei ce la produc sunt bine plătiţi, premiaţi, au prestigiu. De asemenea, mobilitatea profesională este maximizată, de cele mai multe ori în direcţia celui care plăteşte mai mult. Un asemenea sistem este concurenţial, flexibil, inovator. Deşi sistemul de învăţământ primeşte mulţi bani, cu o mare pondere a surselor private, există riscul de a se încuraja monopolurile educaţionale. Celălalt sistem, numit de Aghion şi Howit al „difuziunii structurate”, se caracterizează printr-o mare mobilitate a capitalurilor, inclusiv investiţii în condiţii de risc, o flexibilitate industrială sporită,, o socializare a cunoaşterii şi o centrare a cercetării pe priorităţi. Un asemenea sistem este orientat organizaţional spre dezvoltare, astfel încât orice capital este investit pentru a maximiza efortul colectiv.

Sistemul de învăţământ şi cercetarea sunt considerate resurse majore ale dezvoltării.

Economia cunoaşterii şi cele două noi resurse: educaţia şi cercetarea

Cunoştinţele, spre deosebire de orice alte bunuri, au câteva caracteristici ireductibile [17].  

În primul rând, cunoştinţele au un caracter public, în sensul că de ele, în măsura în care nu sunt secretizate sau nu fac obiectul altor drepturi de proprietate care să genereze plata unor compensaţii financiare, beneficiază întreaga comunitate, adică orice utilizator competent poate dispune de ele ca de un bun de folosinţă publică. Cunoştinţele sunt un bun public pur [18].

În al doilea rând, din momentul în care au fost făcute publice, cunoştinţele sunt non-exclusive sau, în termenii preferaţi de filosoful român Constantin Noica, se distribuie fără să se împartă. Cunoştinţele nu încetează să aparţină celui ce le deţine dacă acesta le-a împărtăşit altei persoane. Odată ce o cunoştinţă a devenit publică nu se mai poate exercita un control privat asupra folosirii ei, reglementările vizând doar drepturile de proprietate intelectuală. De cunoştinţele produse de o anumită persoană şi făcute publice poate beneficia oricine altcineva fără să se producă în mod voluntar o tranzacţie comercială pe piaţă.

În al treilea rând, spre deosebire de orice alte bunuri, cunoştinţele sunt o resursă inepuizabilă, adică nu sunt distruse în timp prin utilizarea lor, fiind consumabile la infinit. Utilizarea unei cunoştinţe publice de către un agent economic nu presupune producerea ei în prealabil special pentru acest agent. Aceasta înseamnă că agenţii economici nu intră în competiţie unii cu alţii în legătură cu consumul unor cunoştinţe făcute deja publice. Carluer [19] identifică două aspecte ale acestei absenţe a rivalităţii. Mai întâi, un agent care are acces la o anumită cunoştinţă se poate folosi de o ea de oricât de multe ori, fără ca acest fapt să-l ducă la costuri suplimentare. Al doilea, la un moment dat, de o anumită cunoştinţă se pot folosi oricât de mulţi agenţi economici, fără ca prin aceasta vreunul dintre ei să fie privat de această posibilitate. Altfel spus, costul marginal de întrebuinţare este nul. Utilizarea cunoaşterii publice existente este gratuită şi este imposibilă fixarea unor costuri pentru cazul în care o anumită cunoştinţă este folosită de mai multe ori.  În fine, o altă proprietate specifică a cunoştinţelor ţine de caracterul lor cumulativ cel puţin în raport cu utilizările lor economice, în sensul că noile cunoştinţe se adaugă celor deja existente, formând o tradiţie de cercetare şi inovare ce le conferă autenticitate. Orice cunoştinţă poate fi factor al producerii de alte cunoştinţe noi care, la rândul lor, nu vor putea fi doar consumate la infinit de o infinitate de agenţi economici, ci vor genera alte cunoştinţe..Cunoştinţele sunt produse de o comunitate ştiinţifică şi sunt apoi folosite de alte grupuri sau organizaţii. În legătură cu acest aspect, Cohen şi Levinthal vorbesc despre capacitatea de absorţie, definită drept capacitate a unei organizaţii de a recunoaşte valoarea unei noi informaţii, de a o asimila şi utiliza în scopuri comerciale [20].

Înţelese ca resurse economice imateriale, cunoştinţele sunt analizabile în diverse contexte disciplinare şi interdisciplinare. Astfel, de cercetarea surselor sau a formelor cunoaşterii se ocupă epistemologia, o analiză a specificului cunoaşterii ştiinţifice este realizată de filosofia ştiinţei, şi, mai nou, ştiinţele cognitive îşi propun o cercetare integrată asupra diverselor procese de cunoaştere. Aspectele de tip organizaţional sunt cercetate de sociologia cunoaşterii, epistemologia socială şi managementul cunoaşterii. Aspectele tehnologice sunt abordate de teoria informaţiei şi ştiinţele comunicării, iar economiei cunoaşterii îi revine cercetarea aspectelor comerciale., a relaţiei dintre cunoştinţe şi procesul economic.

Problema fundamentală a economiei cunoaşterii este analiza relaţiei dintre creşterea cunoaşterii şi creşterea economică. De regulă, cei mai mulţi dintre cercetători au luat în considerare posibilitatea construirii unei explicaţii în care stocul de cunoştinţe are rolul de variabilă explicativă. La nivel macroeconomic a fost analizată posibilitatea descrierii unei funcţii speciale a sistemului, aceea de a produce cunoaştere. Întrebarea esenţială este dacă în competiţia economică putem vorbi despre un avantaj al agenţilor economici care deţin mai multe cunoştinţe şi sunt, prin urmare, mai inovativi. Oare este eficient să cheltuieşti mai mult pentru învăţământ şi cercetare? Cercetătorilor le-a luat mai mult timp să formuleze întrebarea, pentru că, neîndoielnic, răspunsul este afirmativ.

Michel Porter [21] face o analiză complexă asupra factorilor creşterii economice şi ia în considerare, dintr-o perspectivă evoluţionistă, prioritatea unor anumiţi factori într-o anumită etapă a dezvoltării economice a unei naţiuni. Porter deosebeşte între factorii de producţie, de la pământ şi resurse naturale la muncă, analizaţi de economia clasică încă de la Adam Smith, capitalul financiar, devenit tema principală a discuţiei în teoriile monetariste, şi capacitate de inovare, adusă în prima linie a dezbaterii de teoreticienii societăţii cunoaşterii. Teza lui Porter este aceea că fiecare naţiune utilizează într-o ordine evoluţionistă fiecare dintre aceşti factori şi că avantajul competitiv este dat de modul în care fiecare factor este consumat în condiţii de oportunitate în raport cu scopul ameliorării structurii productive. Astfel, orice naţiune care acumulează capital pe baza resurselor de care dispune va ajunge în cele din urmă într-o etapă a dezvoltării sale în care avantajul competitiv va fi asigurat prin inovare tehnologică. O naţiune care dispune de resurse naturale are un avantaj competitiv iniţial, dar acesta va fi pierdut în cazul în care capitalul acumulat nu este investit în educaţie şi cercetare pentru a pregăti astfel întâmpinarea momentului în care factorul inovare tehnologică devine prioritar. În acest stadiu al priorităţii inovării încep să capete importanţă pentru procesul economic o serie de factori externi care alcătuiesc împreună mediul în care concurează agenţii economici. Astfel, va avea consecinţe economice pe termen mediu şi lung o anumită politică de reformare a sistemului de învăţământ, politică prin care o naţiune poate fi orientată spre primul stadiu, cel al dominanţei factorilor de producţie, sau poate fi deschisă spre viitor, în cazul în care şcoala şi filierele de educaţie continuă mizează pe pregătirea pentru o societate a cunoaşterii. Pe de altă parte, un mediu social şi cultural în care sunt preţuite valorile produse de cercetare poate accelera dezvoltarea unei naţiuni, după cum un mediu în care banii circulă exclusiv pentru a crea avantaje comerciale imediate va forţa sistemul economic să se blocheze într-un mercantilism care va duce la ieşirea naţiunii respective din marea competiţie.şi va anula eventualele ei avantaje competitive generate de deţinerea unor resurse naturale. Ca urmare, rămân în cursă acele naţiuni care sunt pregătite organizaţional să folosească avantajul competitiv oferit de capacitatea de inovare. Ce presupune o asemenea organizare este tema de lucru a managementului cunoaşterii.

Provocările managementului cunoaşterii

Constituirea disciplinară a managementului cunoaşterii s-a produs relativ târziu, abia după ce mai multe economii mature au ajuns în acel stadiu în care dezvoltarea lor economică depindea de o mai bună organizare a proceselor de creare şi de circulaţie a cunoştinţelor. În 1995 Nonaka şi Takeuchi [22] pun în discuţie conceptul de cunoaştere organizaţională sau de cunoaştere deţinută de o organizaţie, deosebită de cunoaşterea deţinută de o persoană. De asemenea, Nonaka reformulează distincţia lui M. Polanyi dintre cunoaşterea tacită şi cunoaşterea explicită. După Polanyi [23], cunoaşterea tacită este cunoaştere în stare practică, adică acea cunoaştere pe care se sprijină activităţile omeneşti şi care nu poate fi despărţită de activitatea pe care o face posibilă. Cunoaşterea explicită constă din informaţii ce pot fi comunicate şi sunt susceptibile să fie adevărate sau false. Nonaka argumentează că un individ poate să nu fie conştient de ceea ce ştie şi de modul în care poate obţine anumite rezultate, dar aceasta nu înseamnă că nu deţine cunoaştere. Aceasta ar fi cunoaşterea tacită. Cunoaşterea explicită, după Nonaka, este cunoaşterea de care un individ este conştient, ştie că o deţine şi o poate comunica celorlalţi prin intermediul limbajului.

În mod tradiţional, cunoaşterea era localizabilă la nivel individual. În acest sens, vorbim, pe de o parte, despre cunoaşterea încorporată în competenţele şi aptitudinile unei persoane, care face parte dintr-o anumită organizaţie. O persoană poate îndeplini un anumit rol într-o organizaţie doar pe baza unor asemenea competenţe şi deprinderi practice, iar cu cât dispune de mai multe cunoştinţe practice, eventual chiar de competenţele cheie ale organizaţiei, care asigură o identitate specifică acesteia, va putea să urce în ierarhia organizaţională corespunzător acestor competenţe. Pe de altă parte, vorbim despre cunoaşterea manifestată ca înţelegere conceptuală şi aptitudini cognitive. În acest caz, dacă îl raportăm pe individ la organizaţia din care face parte, vom constata că într-o organizaţie au un rol mai important acei indivizi care au capacitatea de a tezauriza cât mai multă cunoaştere sau de a produce ei înşişi cunoaştere. Rolul de transmiţători ai sensului într-o organizaţie îl au indivizii care nu doar decodifică informaţia de care dispun, ci şi o corelează cu nevoile individuale şi organizaţionale. Distincţia dintre aceste două componente se suprapune distincţiei menţionate mai sus dintre cunoaştere tacită şi cunoaştere explicită, dintre cunoaştere în stare practică şi cunoaştere conceptuală sau teoretică. Nonaka şi Takeuchi propun identificarea acestor două componente şi în cazul cunoaşterii localizabilă la nivel colectiv într-o organizaţie. Astfel, vom deosebi între cunoaşterea încorporată în tehnologiile, regulile şi procedurile organizaţionale, şi cunoaşterea întipărită cultural, înţeleasă ca ansamblu de percepţii, valori şi convingeri. În primul caz, vom constata că orice organizaţie tinde să se reglementeze intern, inclusiv pentru a utiliza eficient cunoaşterea de care dispune. O persoană nu ar avea nici un fel de cunoaştere a unor asemenea reguli şi proceduri în afara organizaţiei. În al doilea caz, vom lua în discuţie de la elemente ce ţin de programarea neuronală specifică membrilor unei organizaţii la mentalităţi colective şi ataşamentul faţă de anumite valori. Lucrarea lui Nakata şi Tacheuchi a avut un impact deosebit asupra comunităţilor de cercetători din domenii diverse, de la economie la filosofie, şi a generat atitudini dintre cele mai diverse în orizont interdisciplinar. Părerile ocupă un spectru larg, de la aprecieri entuziaste privind noutatea domeniului la îndoieli majore cu privire la sensul unei asemenea cercetări, dar pot fi sintetizate toate prin întrebarea dacă o abordare de tip managerial a cunoaşterii este cu putinţă.

Davenport şi Prusak [24], economişti de la Harvard, rafinează propunerile teoretice ale lui Nakata şi Takeuchi printr-un import din zona dezbaterilor metateoretice despre teoria informaţiei şi a comunicării. Este formulată distincţia dintre cunoaştere şi informaţie, începe să se vorbească despre memoria corporatistă şi devine dominantă abordarea holistă. Este cercetată ca fenomen complex relaţia dintre cunoaştere şi organizaţie şi este precizat definiţional conceptul de organizaţie care învaţă. De asemenea, este semnalată nevoia formulării unor criterii precise de recunoaştere în timp util a acelor unităţi de cunoaştere care contribuie la îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei, în primul rând prin creşterea capacităţii de inovare competitivă a acesteia. Nu în ultimul rând, este supus unei analize conceptuale de detaliu raportul dintre managementul cunoaşterii şi managementul strategic. Pe de altă parte, înăuntrul managementului cunoaşterii se face distincţie între două direcţii de cercetare, una orientată spre crearea de cunoaştere, cealaltă spre transferul cunoaşterii stocată deja în organizaţie. În primul caz se acţionează asupra resursei umane cu scopul de a-i creşte capacitatea de inovare, în al doilea caz sunt căutate cele mai bune tehnologii de gestiune a cunoaşterii, de la modul în care ea este depozitată la tehnicile folosite pentru punerea ei în circulaţie. Managementul cunoaşterii are în prezent, la mai puţin de două decenii de la debut, toate caracteristicile unei discipline ştiinţifice instituţionalizate. Apar reviste de specializate, se organizează congrese, se înfiinţează centre de cercetare. Unii autori au scris deja istoria disciplinei sau au prezentat-o în stil enciclopedic. Unele organizaţii de succes îşi explică reuşitele prin recurs la principiile managementului cunoaşterii. Neîndoielnic, se poate vorbi de un avantaj competitiv al acelor organizaţii şi societăţi centrate pe o abordare managerială a cunoaşterii. Din aceasta perspectivă, o dezbatere asupra fundamentelor teoretice ale managementului cunoaşterii poate fi lămuritoare inclusiv pentru alegerea celor mai bune strategii de politică globală într-o societate a cunoaşterii. Fireşte, una dintre ţintele unei asemenea societăţi trebuie să fie căutarea echilibrului armonios între exploatarea prin învăţare şi exploatarea prin practică a cunoştinţelor deţinute. Ceea ce se poate face doar dacă îţi asumi conştient costurile macroeconomice corespunzătoare.

NOTE

1. Karl R. Popper, Logica cercetării, (Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), 77.

2. Thomas S. Kuhn, 1932, Tensiunea esenţială, (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982), 189.

3. Pentru o discuţie critică a acestor contribuţii, vezi Ilie Pârvu, capitolul „Ştiinţa şi tehnologia: relevanţa metodologică a unei analize comparative”, în Introducere în epistemologie (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984).

4. G. W. Böhme, G., W. van der Daele, W. Krohn, 1978, „The Scientification of Technology” în W. Krohn, E. T. Layton jr., P. Weingart, The Dynamics of Science and Technology, ( Dordrecht: Reidel,.1978), 223.

5. Böhme, der Daele, Krohn, „The Scientification”, 224.

6. Böhme, der Daele, Krohn, „The Scientification”, 228.

7. G. Küppers, „On the Relation between Tachnology and Science- Goals of Knowledge and Dynamics of Theories. The Exemple of Combustion Technology, Thermodynamics and Fluidmechanics”, în W. Krohn, E. T. Layton jr., P. Weingart, The Dynamics of Science and Technology, (Dordrecht: Reidel, 1978), 115.

8. Vezi Ron D. Johnston,„The Internal Structure of Technology”, în Paul Halmos (editor), The Sociology of Science, (Keele,!972), 118-120.

9. Vezi Charles P. Snow, 1998, The Two Cultures, (Cambridge: Cambridge University Press, 1998). Acesta a lansat în urmă cu circa o jumătate de secol teza că în societatea modernă există o ruptură de comunicare între cultura ştiinţifică şi cultura umanistă.

10. Pentru o prezentare critică a acestei dezbateri vezi Paul Wonnacott, Macroeconomics, (Homewood, Illinois: Richard D. Irvin Inc., 1978), cap. 16, „Growth”.

11. Vezi Edward F.Denison, The Sources of Economic Growth in the United States and the Alternatives Before Us, (New York: Committee for Economic Development, 1962), precum şi, de acelaşi autor, Accounting for United States Economic Growth, 1929-1969, (Washington DC: Brookings Institution,. 1974).

12. Edward F. Denison, William R. Chung, How Japan’s Economy Grew so Fast, (Washington DC Brookings Institution, 1976.).

13. J. L. Maunouri, Economie du savoir, (Paris: Armand Colin, 1972).
14. Vezi R. Gordon, R. Solow, The Source of Technological Change, (Massachusetts:MIT Press,2002).

15. Philippe Aghion, Peter Howitt, Competition and Innovation: an Inverted U Relationship, (Harvard: Harvard University Press, 2002)

16. Philippe Aghion, Peter Howitt,„A Model of Growth Through Creative Destruction”, în Econometrica, vol. 10, nr. 2, (1992), 323-351.

17. O primă punere în discuţie a acestor caracteristici, reluată după aceea şi de alţi autori, îi aparţine lui K. J. Arrow, „The Economic Implication of Learning by Doing”, Review of Economic Studies, 29, (1962).155-173.

18. J. Stiglitz, „Knowledge as a Global Public Good”, în Inge Kaul, Isabelle Grunberg, Marc A. Stern (editori), Global Public Goods: International Cooperation in the 21st Century, (United Nations Development Programme, New York, Oxford University Press, 1999), 308-325.

19. Frederic Carluer, Management et economie du savoir, (Paris: Ellipses,.2009) 12

20. W. Cohen, D. Levinthal, „Absorptive Capacity: a New Perspective on Learning and Innovation”, Administrative Science Quarterly, vol. 35, (1990) 128-152.

21. Michael, Porter, Michael, The Competitive Advantage of Nations, (London: Mac Millan, 1990).

22. Ikujiro Nonaka, Ikujiro, Hirotaka Takeuchi, The Knowledge Creating Company, (Oxford: Oxford University Press,.!995)

23. Michael Polanyi, The Tacit Dimension, London, Routledge & Kegan Paul,1067

24. Tom Davenport, Tom, Larry Prusak, Working Knowledge: How Organizations Manage What They Know, (Boston: Harvard Business School Press, 1998).