Bine ati venit !

Orice comentariu profesional al dvs. este bine primit și sper ca veți contribui la dezvoltarea dezbaterii de idei.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Am luat Bac -ul la economie !

Am urmărit cu mare interes dezbaterea privind rezultatele Bacalaureatului 2011. Rezultatele obținute m-au convins că avem nevoie de un "Acord social al educației", așa cum declara ieri domnul Presedinte al ALMA MATER - Prof. dr. ing. Anton Hadăr, la ANTENA 3. Putem găsi cauze circumstanțiale ale rezultatelor mediocre ale acestui bacalaureat. Dar, problema de fond este alta: Scăderea drastică fondurilor alocate educației și desființarea masivă de școli a indus în rândul populației sentimentul nesiguranței și al lipsei de perspectivă. De aceea, trebuie definim o nouă viziune clară și de perspectivă asupra educației, care să fie capabilă să scoată țara din procesul de degradare continuă, în care a intrat. Această nouă viziune propune un nou sistem al educației: Educaţie prin ştiinţă, inovare şi antreprenoriat. Este nevoie de un "Acord social al educației", prin care să statuăm că educația este un factor de producție, care conduce la creșterea PIB - ului României.  Pentru a avea argumente științifice în acest sens, vă rog să citiți extrasul de mai jos.

Teza Denison: învăţământul ca factor de producţie

(Constantin Stoenescu - Noua economie imaterială şi managementul cunoaşterii,  Sfera Politicii, nr. 145. martie, 2010 – Extras)
Un argument științific pentru “Acordul social al educațíei” .
Prin anii ’60 ai secolului trecut s-a desfăşurat în Statele Unite o dezbatere amplă între economişti privind sursele eficiente ale creşterii economice.10 Părerile erau împărţite în legătură cu relaţia dintre inovarea tehnologică şi creşterea economică şi acopereau un spectru larg de opţiuni, de la analiza Cobb-Douglas după care o creştere de 0,5 la sută pe baza acumulării de capital este deja o sarcină monumentală, pe când o creştere de 1 la sută ar fi imposibilă, la rezultatele lui Solow, conform căruia schimbarea tehnologică poate asigura o creştere de 1 la sută.
O poziţie intermediară, pe baza unei analize istorice a perioadei 1929-1969 şi anume, că o creştere de 1 la sută este dificilă, însă nu imposibilă, este adoptată de Edward F. Denison. Acesta face estimări asupra influenţelor pe care le-au avut asupra creşterii economice diverse îmbunătăţiri ale factorilor de producţie şi are ideea de a lua în considerare schimbările de tip calitativ survenite în pregătirea forţei de muncă. Ca urmare a analizei unor corelaţii la nivel macroeconomic între creşterea economică, schimbarea tehnologică şi îmbunătăţirea calităţii forţei de muncă, Denison ajunge la concluzia că schimbarea tehnologică şi, implicit, creşterea economică, nu sunt asigurate prin simpla achiziţionare de echipamente mai performante, ci numai în condiţiile creşterii calităţii forţei de muncă, deci, ale creşterii cheltuielilor pentru educaţie. Aceste cheltuieli pentru educaţie se regăsesc însă în creşteri ale produsului intern brut, ceea ce înseamnă că investiţiile în educaţie nu înseamnă bani cheltuiţi într-un sector neproductiv. Astfel, Denison generează o schimbare a imaginii dominante tradiţionale în economie după care creşterea economică prin schimbare tehnologică este produsă prin investiţii în capitalul industrial şi o înlocuieşte cu teza că progresul tehnologic este determinat de creşterea calităţii forţei de muncă, adică de un sistem educaţional mai bun. Schimbarea calităţii forţei de muncă devine un factor al creşterii economice [11]. Denison îşi întăreşte argumentul prin luarea în considerare a experienţei japoneze în domeniu [12]. Aşa numitul „miracol japonez” produs în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial este explicat prin creşterea iniţială a cheltuielilor pentru educaţie, ceea ce a dus la existenţa pe piaţă a unor persoane pregătite să asimileze rapid noutăţile tehnologice. Investiţiile în educaţie se regăsesc în creşteri accentuate ale produsului intern brut, fapt acre face ca educaţia să poată fi privită drept unul dintre cele mai rentabile sectoare economice. S-a ajuns astfel la o nouă abordare în teoria economică şi, în timp, la o analiză economică a sistemului educaţional. Una dintre primele lucrări în care este analizată din perspectivă economică relaţia dintre ştiinţă, învăţământ şi producţie apare în 1972 şi îi aparţine lui J. L. Maunouri. Acesta inventariază douăsprezece corelaţii [13]:
1. Activitatea de cercetare ştiinţifică duce la creşterea fondului de cunoştinţe de care dispune omenirea.
2. Activitatea de producţie are şi ea ca subproduse informaţii noi care sunt adăugate fondului de cunoştinţe.
3. Cunoştinţele existente sunt valorificate în procesul de producţie.
4. Activitatea ştiinţifică se desfăşoară pe baza cunoştinţelor existente. Dispunem în orice situaţie de cunoaştere de o cunoaştere prealabilă.
5. Cunoştinţele sunt transmise de sistemul de învăţământ.
6. Activitatea de producţie pune probleme al căror răspuns este găsit în activitatea de cercetare ştiinţifică.
7. Învăţământul formează cercetători..
8. Învăţământul formează forţă de muncă adecvat calificată pentru producţie.
9. Forţa de muncă poate fi oricând readusă în sistemul de învăţământ pentru recalificare.
10. Activitatea de producţie însăşi formează forţă de muncă calificată.
11. Cercetătorii îşi perfecţionează calificarea şi aptitudinile în procesul activităţii ştiinţifice.
12. Activitatea de producţie comandă sectorului de cercetare prestări de servicii şi acestea au ca rezultat valori economice.
Ceea ce uneşte în mod fundamental cele trei subsisteme - producţia, învăţământul şi cercetarea – este triplul proces de inovare, formare şi circulaţie a cunoştinţelor, realizat parţial de fiecare dintre cele trei subsisteme, dar eficientizat maximal numai prin racordarea fiecăruia dintre subsisteme la cerinţele celuilalt şi ale societăţii în ansamblu. Nici unul dintre cele trei domenii nu are exclusivitatea în legătură cu vreunul dintre cele trei procese. Ca urmare, doar dinamica lor integrată poate asigura funcţionarea eficientă a societăţii şi potenţarea lor reciprocă prin folosirea adecvată, fără pierderi majore, a tuturor resurselor. Circulaţia cunoştinţelor în sistemul social global depinde de factorii culturali, instituţionali şi organizaţionali interni acestuia [14].  Astfel, un factor cultural decisiv ţine de capacitatea de a realiza un acord fin între nevoile pieţei şi cunoştinţele care sunt oferite de sistemul de învăţământ Aceasta înseamnă că poţi să investeşti ineficient în învăţământ dacă nu formezi competenţele de care este nevoie pe piaţa muncii. De aceea, progresează mai rapid acele societăţi ale căror sisteme de învăţământ au o capacitate adaptativă mai mare, mergând până la oportunism educaţional, sunt flexibile în raport cu circulaţia cunoştinţelor şi nevoile pieţei, sunt structurate divers, în sensul că asigură alternative şi filiere educaţionale diverse, chiar divergente. Fireşte că cel mai favorabil caz îl reprezintă societăţile care prin tradiţie sunt inovatoare, deschise către noutatea informaţională şi în care indivizii cred că formarea profesională continuă este o valoare. Din punct de vedere instituţional diferenţa decisivă dintre o societate sau alta este dată de relaţia dintre cele trei subsisteme, adică de reglementările care vizează atât cooperarea şi concurenţa dintre instituţiile de învăţământ sau cercetare şi organizaţiile de tip economic cât şi mobilitatea geografică şi sectorială a indivizilor. Învăţământul va fi factor al creşterii economice doar în anumite condiţii de reglementare a pieţei,şi anume, numai dacă piaţa absoarbe productiv oferta educaţională, fără a mai fi nevoie de mai mult decât o formare continuă. În fine, organizaţional vorbind, dilema majoră provine din înţelegerea raportului dintre stat şi piaţa liberă, fiind preferabil acel stat minimal, care îşi asumă rolul de curea de transmisie a cunoştinţelor şi lasă decizia, pornind de la principiul subsidiarităţii, pe seama celor care vor fi direct afectaţi de consecinţe. În acest sens, susţin că învăţământul va multiplica profitul în acele societăţi în care societatea civilă este mai bine structurată, astfel încât deciziile politice sau acţiunile agenţilor economici sunt sub supraveghere civică de tip critic şi corectiv. Probabil că mai multe sisteme ar putea fi eficiente în privinţa circulaţiei cunoştinţelor între subsistemele producţiei, învăţământului şi cercetării. Au fost puse în circulaţie mai multe modele teoretice. În linii mari, două tipuri de sisteme par a fi performante [15]. Primul ar fi un sistem neoclasic de creştere endogenă de tip schumpeterian. Acest model a fost propus de Aghion şi Howitt [16] Cei doi pornesc de la conceptul lui Schumpeter de „distrugere creativă”. Sistemul economic îşi găseşte înăuntrul rău resurse pentru a se schimba, dar cu preţul distrugerii a ceea ce nu-i mai este de folos. Într-un asemenea sistem cunoştinţele reprezintă o prioritate şi sunt bine cotate pe piaţă. Ca urmare, cei ce la produc sunt bine plătiţi, premiaţi, au prestigiu. De asemenea, mobilitatea profesională este maximizată, de cele mai multe ori în direcţia celui care plăteşte mai mult. Un asemenea sistem este concurenţial, flexibil, inovator. Deşi sistemul de învăţământ primeşte mulţi bani, cu o mare pondere a surselor private, există riscul de a se încuraja monopolurile educaţionale. Celălalt sistem, numit de Aghion şi Howit al „difuziunii structurate”, se caracterizează printr-o mare mobilitate a capitalurilor, inclusiv investiţii în condiţii de risc, o flexibilitate industrială sporită,, o socializare a cunoaşterii şi o centrare a cercetării pe priorităţi. Un asemenea sistem este orientat organizaţional spre dezvoltare, astfel încât orice capital este investit pentru a maximiza efortul colectiv.
Sistemul de învăţământ şi cercetarea sunt considerate resurse majore ale dezvoltării.
Economia cunoaşterii şi cele două noi resurse: educaţia şi cercetarea
Cunoştinţele, spre deosebire de orice alte bunuri, au câteva caracteristici ireductibile [17].  
În primul rând, cunoştinţele au un caracter public, în sensul că de ele, în măsura în care nu sunt secretizate sau nu fac obiectul altor drepturi de proprietate care să genereze plata unor compensaţii financiare, beneficiază întreaga comunitate, adică orice utilizator competent poate dispune de ele ca de un bun de folosinţă publică. Cunoştinţele sunt un bun public pur [18].
În al doilea rând, din momentul în care au fost făcute publice, cunoştinţele sunt non-exclusive sau, în termenii preferaţi de filosoful român Constantin Noica, se distribuie fără să se împartă. Cunoştinţele nu încetează să aparţină celui ce le deţine dacă acesta le-a împărtăşit altei persoane. Odată ce o cunoştinţă a devenit publică nu se mai poate exercita un control privat asupra folosirii ei, reglementările vizând doar drepturile de proprietate intelectuală. De cunoştinţele produse de o anumită persoană şi făcute publice poate beneficia oricine altcineva fără să se producă în mod voluntar o tranzacţie comercială pe piaţă.
În al treilea rând, spre deosebire de orice alte bunuri, cunoştinţele sunt o resursă inepuizabilă, adică nu sunt distruse în timp prin utilizarea lor, fiind consumabile la infinit. Utilizarea unei cunoştinţe publice de către un agent economic nu presupune producerea ei în prealabil special pentru acest agent. Aceasta înseamnă că agenţii economici nu intră în competiţie unii cu alţii în legătură cu consumul unor cunoştinţe făcute deja publice. Carluer [19] identifică două aspecte ale acestei absenţe a rivalităţii. Mai întâi, un agent care are acces la o anumită cunoştinţă se poate folosi de o ea de oricât de multe ori, fără ca acest fapt să-l ducă la costuri suplimentare. Al doilea, la un moment dat, de o anumită cunoştinţă se pot folosi oricât de mulţi agenţi economici, fără ca prin aceasta vreunul dintre ei să fie privat de această posibilitate. Altfel spus, costul marginal de întrebuinţare este nul. Utilizarea cunoaşterii publice existente este gratuită şi este imposibilă fixarea unor costuri pentru cazul în care o anumită cunoştinţă este folosită de mai multe ori.  În fine, o altă proprietate specifică a cunoştinţelor ţine de caracterul lor cumulativ cel puţin în raport cu utilizările lor economice, în sensul că noile cunoştinţe se adaugă celor deja existente, formând o tradiţie de cercetare şi inovare ce le conferă autenticitate. Orice cunoştinţă poate fi factor al producerii de alte cunoştinţe noi care, la rândul lor, nu vor putea fi doar consumate la infinit de o infinitate de agenţi economici, ci vor genera alte cunoştinţe..Cunoştinţele sunt produse de o comunitate ştiinţifică şi sunt apoi folosite de alte grupuri sau organizaţii. În legătură cu acest aspect, Cohen şi Levinthal vorbesc despre capacitatea de absorţie, definită drept capacitate a unei organizaţii de a recunoaşte valoarea unei noi informaţii, de a o asimila şi utiliza în scopuri comerciale [20].
Înţelese ca resurse economice imateriale, cunoştinţele sunt analizabile în diverse contexte disciplinare şi interdisciplinare. Astfel, de cercetarea surselor sau a formelor cunoaşterii se ocupă epistemologia, o analiză a specificului cunoaşterii ştiinţifice este realizată de filosofia ştiinţei, şi, mai nou, ştiinţele cognitive îşi propun o cercetare integrată asupra diverselor procese de cunoaştere. Aspectele de tip organizaţional sunt cercetate de sociologia cunoaşterii, epistemologia socială şi managementul cunoaşterii. Aspectele tehnologice sunt abordate de teoria informaţiei şi ştiinţele comunicării, iar economiei cunoaşterii îi revine cercetarea aspectelor comerciale., a relaţiei dintre cunoştinţe şi procesul economic.
Problema fundamentală a economiei cunoaşterii este analiza relaţiei dintre creşterea cunoaşterii şi creşterea economică. De regulă, cei mai mulţi dintre cercetători au luat în considerare posibilitatea construirii unei explicaţii în care stocul de cunoştinţe are rolul de variabilă explicativă. La nivel macroeconomic a fost analizată posibilitatea descrierii unei funcţii speciale a sistemului, aceea de a produce cunoaştere. Întrebarea esenţială este dacă în competiţia economică putem vorbi despre un avantaj al agenţilor economici care deţin mai multe cunoştinţe şi sunt, prin urmare, mai inovativi. Oare este eficient să cheltuieşti mai mult pentru învăţământ şi cercetare? Cercetătorilor le-a luat mai mult timp să formuleze întrebarea, pentru că, neîndoielnic, răspunsul este afirmativ.
Michel Porter [21] face o analiză complexă asupra factorilor creşterii economice şi ia în considerare, dintr-o perspectivă evoluţionistă, prioritatea unor anumiţi factori într-o anumită etapă a dezvoltării economice a unei naţiuni. Porter deosebeşte între factorii de producţie, de la pământ şi resurse naturale la muncă, analizaţi de economia clasică încă de la Adam Smith, capitalul financiar, devenit tema principală a discuţiei în teoriile monetariste, şi capacitate de inovare, adusă în prima linie a dezbaterii de teoreticienii societăţii cunoaşterii. Teza lui Porter este aceea că fiecare naţiune utilizează într-o ordine evoluţionistă fiecare dintre aceşti factori şi că avantajul competitiv este dat de modul în care fiecare factor este consumat în condiţii de oportunitate în raport cu scopul ameliorării structurii productive. Astfel, orice naţiune care acumulează capital pe baza resurselor de care dispune va ajunge în cele din urmă într-o etapă a dezvoltării sale în care avantajul competitiv va fi asigurat prin inovare tehnologică. O naţiune care dispune de resurse naturale are un avantaj competitiv iniţial, dar acesta va fi pierdut în cazul în care capitalul acumulat nu este investit în educaţie şi cercetare pentru a pregăti astfel întâmpinarea momentului în care factorul inovare tehnologică devine prioritar. În acest stadiu al priorităţii inovării încep să capete importanţă pentru procesul economic o serie de factori externi care alcătuiesc împreună mediul în care concurează agenţii economici. Astfel, va avea consecinţe economice pe termen mediu şi lung o anumită politică de reformare a sistemului de învăţământ, politică prin care o naţiune poate fi orientată spre primul stadiu, cel al dominanţei factorilor de producţie, sau poate fi deschisă spre viitor, în cazul în care şcoala şi filierele de educaţie continuă mizează pe pregătirea pentru o societate a cunoaşterii. Pe de altă parte, un mediu social şi cultural în care sunt preţuite valorile produse de cercetare poate accelera dezvoltarea unei naţiuni, după cum un mediu în care banii circulă exclusiv pentru a crea avantaje comerciale imediate va forţa sistemul economic să se blocheze într-un mercantilism care va duce la ieşirea naţiunii respective din marea competiţie.şi va anula eventualele ei avantaje competitive generate de deţinerea unor resurse naturale. Ca urmare, rămân în cursă acele naţiuni care sunt pregătite organizaţional să folosească avantajul competitiv oferit de capacitatea de inovare. Ce presupune o asemenea organizare este tema de lucru a managementului cunoaşterii.
Provocările managementului cunoaşterii
Constituirea disciplinară a managementului cunoaşterii s-a produs relativ târziu, abia după ce mai multe economii mature au ajuns în acel stadiu în care dezvoltarea lor economică depindea de o mai bună organizare a proceselor de creare şi de circulaţie a cunoştinţelor. În 1995 Nonaka şi Takeuchi [22] pun în discuţie conceptul de cunoaştere organizaţională sau de cunoaştere deţinută de o organizaţie, deosebită de cunoaşterea deţinută de o persoană. De asemenea, Nonaka reformulează distincţia lui M. Polanyi dintre cunoaşterea tacită şi cunoaşterea explicită. După Polanyi [23], cunoaşterea tacită este cunoaştere în stare practică, adică acea cunoaştere pe care se sprijină activităţile omeneşti şi care nu poate fi despărţită de activitatea pe care o face posibilă. Cunoaşterea explicită constă din informaţii ce pot fi comunicate şi sunt susceptibile să fie adevărate sau false. Nonaka argumentează că un individ poate să nu fie conştient de ceea ce ştie şi de modul în care poate obţine anumite rezultate, dar aceasta nu înseamnă că nu deţine cunoaştere. Aceasta ar fi cunoaşterea tacită. Cunoaşterea explicită, după Nonaka, este cunoaşterea de care un individ este conştient, ştie că o deţine şi o poate comunica celorlalţi prin intermediul limbajului.
În mod tradiţional, cunoaşterea era localizabilă la nivel individual. În acest sens, vorbim, pe de o parte, despre cunoaşterea încorporată în competenţele şi aptitudinile unei persoane, care face parte dintr-o anumită organizaţie. O persoană poate îndeplini un anumit rol într-o organizaţie doar pe baza unor asemenea competenţe şi deprinderi practice, iar cu cât dispune de mai multe cunoştinţe practice, eventual chiar de competenţele cheie ale organizaţiei, care asigură o identitate specifică acesteia, va putea să urce în ierarhia organizaţională corespunzător acestor competenţe. Pe de altă parte, vorbim despre cunoaşterea manifestată ca înţelegere conceptuală şi aptitudini cognitive. În acest caz, dacă îl raportăm pe individ la organizaţia din care face parte, vom constata că într-o organizaţie au un rol mai important acei indivizi care au capacitatea de a tezauriza cât mai multă cunoaştere sau de a produce ei înşişi cunoaştere. Rolul de transmiţători ai sensului într-o organizaţie îl au indivizii care nu doar decodifică informaţia de care dispun, ci şi o corelează cu nevoile individuale şi organizaţionale. Distincţia dintre aceste două componente se suprapune distincţiei menţionate mai sus dintre cunoaştere tacită şi cunoaştere explicită, dintre cunoaştere în stare practică şi cunoaştere conceptuală sau teoretică. Nonaka şi Takeuchi propun identificarea acestor două componente şi în cazul cunoaşterii localizabilă la nivel colectiv într-o organizaţie. Astfel, vom deosebi între cunoaşterea încorporată în tehnologiile, regulile şi procedurile organizaţionale, şi cunoaşterea întipărită cultural, înţeleasă ca ansamblu de percepţii, valori şi convingeri. În primul caz, vom constata că orice organizaţie tinde să se reglementeze intern, inclusiv pentru a utiliza eficient cunoaşterea de care dispune. O persoană nu ar avea nici un fel de cunoaştere a unor asemenea reguli şi proceduri în afara organizaţiei. În al doilea caz, vom lua în discuţie de la elemente ce ţin de programarea neuronală specifică membrilor unei organizaţii la mentalităţi colective şi ataşamentul faţă de anumite valori. Lucrarea lui Nakata şi Tacheuchi a avut un impact deosebit asupra comunităţilor de cercetători din domenii diverse, de la economie la filosofie, şi a generat atitudini dintre cele mai diverse în orizont interdisciplinar. Părerile ocupă un spectru larg, de la aprecieri entuziaste privind noutatea domeniului la îndoieli majore cu privire la sensul unei asemenea cercetări, dar pot fi sintetizate toate prin întrebarea dacă o abordare de tip managerial a cunoaşterii este cu putinţă.
Davenport şi Prusak [24], economişti de la Harvard, rafinează propunerile teoretice ale lui Nakata şi Takeuchi printr-un import din zona dezbaterilor metateoretice despre teoria informaţiei şi a comunicării. Este formulată distincţia dintre cunoaştere şi informaţie, începe să se vorbească despre memoria corporatistă şi devine dominantă abordarea holistă. Este cercetată ca fenomen complex relaţia dintre cunoaştere şi organizaţie şi este precizat definiţional conceptul de organizaţie care învaţă. De asemenea, este semnalată nevoia formulării unor criterii precise de recunoaştere în timp util a acelor unităţi de cunoaştere care contribuie la îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei, în primul rând prin creşterea capacităţii de inovare competitivă a acesteia. Nu în ultimul rând, este supus unei analize conceptuale de detaliu raportul dintre managementul cunoaşterii şi managementul strategic. Pe de altă parte, înăuntrul managementului cunoaşterii se face distincţie între două direcţii de cercetare, una orientată spre crearea de cunoaştere, cealaltă spre transferul cunoaşterii stocată deja în organizaţie. În primul caz se acţionează asupra resursei umane cu scopul de a-i creşte capacitatea de inovare, în al doilea caz sunt căutate cele mai bune tehnologii de gestiune a cunoaşterii, de la modul în care ea este depozitată la tehnicile folosite pentru punerea ei în circulaţie. Managementul cunoaşterii are în prezent, la mai puţin de două decenii de la debut, toate caracteristicile unei discipline ştiinţifice instituţionalizate. Apar reviste de specializate, se organizează congrese, se înfiinţează centre de cercetare. Unii autori au scris deja istoria disciplinei sau au prezentat-o în stil enciclopedic. Unele organizaţii de succes îşi explică reuşitele prin recurs la principiile managementului cunoaşterii. Neîndoielnic, se poate vorbi de un avantaj competitiv al acelor organizaţii şi societăţi centrate pe o abordare managerială a cunoaşterii. Din aceasta perspectivă, o dezbatere asupra fundamentelor teoretice ale managementului cunoaşterii poate fi lămuritoare inclusiv pentru alegerea celor mai bune strategii de politică globală într-o societate a cunoaşterii. Fireşte, una dintre ţintele unei asemenea societăţi trebuie să fie căutarea echilibrului armonios între exploatarea prin învăţare şi exploatarea prin practică a cunoştinţelor deţinute. Ceea ce se poate face doar dacă îţi asumi conştient costurile macroeconomice corespunzătoare.
NOTE
1. Karl R. Popper, Logica cercetării, (Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), 77.
2. Thomas S. Kuhn, 1932, Tensiunea esenţială, (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982), 189.
3. Pentru o discuţie critică a acestor contribuţii, vezi Ilie Pârvu, capitolul „Ştiinţa şi tehnologia: relevanţa metodologică a unei analize comparative”, în Introducere în epistemologie (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984).
4. G. W. Böhme, G., W. van der Daele, W. Krohn, 1978, „The Scientification of Technology” în W. Krohn, E. T. Layton jr., P. Weingart, The Dynamics of Science and Technology, ( Dordrecht: Reidel,.1978), 223.
5. Böhme, der Daele, Krohn, „The Scientification”, 224.
6. Böhme, der Daele, Krohn, „The Scientification”, 228.
7. G. Küppers, „On the Relation between Tachnology and Science- Goals of Knowledge and Dynamics of Theories. The Exemple of Combustion Technology, Thermodynamics and Fluidmechanics”, în W. Krohn, E. T. Layton jr., P. Weingart, The Dynamics of Science and Technology, (Dordrecht: Reidel, 1978), 115.
8. Vezi Ron D. Johnston,„The Internal Structure of Technology”, în Paul Halmos (editor), The Sociology of Science, (Keele,!972), 118-120.
9. Vezi Charles P. Snow, 1998, The Two Cultures, (Cambridge: Cambridge University Press, 1998). Acesta a lansat în urmă cu circa o jumătate de secol teza că în societatea modernă există o ruptură de comunicare între cultura ştiinţifică şi cultura umanistă.
10. Pentru o prezentare critică a acestei dezbateri vezi Paul Wonnacott, Macroeconomics, (Homewood, Illinois: Richard D. Irvin Inc., 1978), cap. 16, „Growth”.
11. Vezi Edward F.Denison, The Sources of Economic Growth in the United States and the Alternatives Before Us, (New York: Committee for Economic Development, 1962), precum şi, de acelaşi autor, Accounting for United States Economic Growth, 1929-1969, (Washington DC: Brookings Institution,. 1974).
12. Edward F. Denison, William R. Chung, How Japan’s Economy Grew so Fast, (Washington DC Brookings Institution, 1976.).
13. J. L. Maunouri, Economie du savoir, (Paris: Armand Colin, 1972).
14. Vezi R. Gordon, R. Solow, The Source of Technological Change, (Massachusetts:MIT Press,2002).
15. Philippe Aghion, Peter Howitt, Competition and Innovation: an Inverted U Relationship, (Harvard: Harvard University Press, 2002)
16. Philippe Aghion, Peter Howitt,„A Model of Growth Through Creative Destruction”, în Econometrica, vol. 10, nr. 2, (1992), 323-351.
17. O primă punere în discuţie a acestor caracteristici, reluată după aceea şi de alţi autori, îi aparţine lui K. J. Arrow, „The Economic Implication of Learning by Doing”, Review of Economic Studies, 29, (1962).155-173.
18. J. Stiglitz, „Knowledge as a Global Public Good”, în Inge Kaul, Isabelle Grunberg, Marc A. Stern (editori), Global Public Goods: International Cooperation in the 21st Century, (United Nations Development Programme, New York, Oxford University Press, 1999), 308-325.
19. Frederic Carluer, Management et economie du savoir, (Paris: Ellipses,.2009) 12
20. W. Cohen, D. Levinthal, „Absorptive Capacity: a New Perspective on Learning and Innovation”, Administrative Science Quarterly, vol. 35, (1990) 128-152.
21. Michael, Porter, Michael, The Competitive Advantage of Nations, (London: Mac Millan, 1990).
22. Ikujiro Nonaka, Ikujiro, Hirotaka Takeuchi, The Knowledge Creating Company, (Oxford: Oxford University Press,.!995)
23. Michael Polanyi, The Tacit Dimension, London, Routledge & Kegan Paul,1067
24. Tom Davenport, Tom, Larry Prusak, Working Knowledge: How Organizations Manage What They Know, (Boston: Harvard Business School Press, 1998).



Un comentariu:

Anonim spunea...

Buna ziua,

Am incercat sa va contactez pe adresa de e-mail specificata in sectiunea "Despre mine", dar din pacate aceasta adresa pare sa nu mai fie de actualitate.
As dori sa va propun un proiect de colaborare pe tema hollow fibers/ dializoare. Compania noastra lucreaza in momentul de fata pe un proiect international legat de acest domeniu. V-am identificat ca fiind un specialist in domeniu si am dori sa discutam mai pe larg cu dvs. daca este posibil. In cazul in care sunteti interesat va rog sa ma contactati la nr de tel: 0752005236 sau sa imi furnizati o adresa de e-mail de actualitate.
Va multumesc!