Avem nevoie de un proiect de țară ?

1. România – bornă de hotar de lupta împotriva dictaturii, un vechi partener al comunității europene.

Fără a face apel la istorie, aș aminti că poporul român – prin cultura și credința sa creștină a constituit un bastion al luptei împotriva dictaturii comuniste, de-a lungul a mai multor decenii.
Fără existența acestui bastion, occidentul nu putea să aspire și să atingă nivelul de civilizație din prezent.

Totodată, România este cel mai vechi partener comercial, cultural, științific și strategic al comunității europene, încă din anii ’70. Aceste aspecte explică violența cu care s-a defășurat Revoluția din Decembrie 1989 și amploarea relațiilor României cu spațiul comunitar, mai ales după aderarea țării noastre la UE.
2. Agenda integrării și rezultatele acesteia.

Iată au trecut cinci ani de la aderarea României la UE.

Abia, acum înteleg românii costurile Agendei 2000 și ale aderării României la clubul UE.

Ce descoperă românii astăzi?

Să le luăm pe rând:

- Industria națională și agricultura au fost distruse, România devenind, din producător, un mare importator.

- Educația și cercetarea sunt prăbușite, sub efectul unor reforme fără de sfârșit și fără finalitate.

- Populația României este într-o agravantă scădere, în condițiile în care și sănătatea este într-un declin catastrofic.

- Locurile de muncă dispar din România, precum OZN-urile.

Și ar mai fi multe exemple, în acest sens.

M-am întrebatl: ce semnificație au protestele ce s-au răspândit în toată țara?

Multă lume- incluzând politicienii ar crede că poporul român dorește acum salarii și pensii mai mari.

Fals!

Eu, unul am înțeles că poporul român dorește “un proiect de țară”.

România a cunoscut în ultimii 22 de ani un proces de dezindustrializare determinat în primul rând de o criză profundă de sistem. S-au închis fabrici reprezentative şi s-au pierdut sute de mii de locuri de muncă în industrie. Unele branduri naţionale din industrie au fost salvate prin privatizare, altele nu. Deşi, s-au creat alte sute de mii de locuri de muncă în servicii, aceasta s-a dovedit a nu fi suficient. Capitalul străin a ajuns să realizeze peste 80% din cifra de afaceri din industrie, un factor de progres care nu se regăseşte însă şi în statistica balanţei comerciale, care rămâne profund dezechilibrată. De atâția ani, România fuge de politica industrială, ceea ce a afectat negativ și universitățile românești. Nu este nimic rău în a avea o politică industrială, deoarece trebuie mai întâi să avem producţie, dacă dorim valoare adăugată. Uniunea Europeană are asemenea politică şi o promovează inclusiv prin Strategia Europa 2020 – universitățile europene fiind profund implicate. Statele Unite au avut chiar un efort naţional de reindustrializare în anii ’80, şi se regăsesc astăzi în faţa unei noi reindustrializări, mai ales după ce criza financiară a demonstrat fragilitatea şi volatilitatea unei economii bazate prea mult pe speculaţii. O politică industrială este necesară mai ales în contextul în care România a renunţat la multe dintre pârghiile politicii publice macroeconomice: la politica comercială prin aderarea la UE. Aceasta nu înseamnă un nou exces de capacitate productivă sau de stocuri, aşa cum se întâmpla înainte de 1989, ci apariţia de noi industrii. Reindustrializarea României este necesară pentru a valorifica potenţialul de producţie, de inovare şi de spirit antreprenorial, şi mai ales pentru a schimba radical modelul de dezvoltare economică. Modelul de creştere bazat pe consumul pe datorie al unor bunuri din import a fost infirmat de criza economică. Creşterea productivităţii în industrie s-a făcut mai ales pe seama reducerii de personal – dar ceea ce lipseşte astăzi României, poate mai mult decât orice, este tocmai forţa de muncă înalt calificată angajată în economia formală. Patru din zece români apţi de muncă nu muncesc în economia fiscalizată, iar bugetul ţării nu se va însănătoşi sustenabil până când o parte dintre ei nu-şi vor găsi de lucru, în domenii de vârf. Serviciile nu pot angaja toată această masă de persoane, în lipsa producţiei. Serviciile trebuie să fie complementare industriei, dar la noi lucrurile nu se petrec aşa. Băncile dau cu precădere credite de consum, nu de investiţii, iar retailul vinde cu precădere bunuri din import. Serviciile noastre sunt complementare industriei de import, iar industria noastră (indiferent de natura capitalului) este, cu unele excepţii notabile, puţin competitivă, dezertând complet de la aplicarea rezultatelor cercetării româneşti. Reindustrializarea României nu se poate face doar de stat. Este nevoie însă de o viziune integrată la nivelul politicilor publice. Este nevoie de investiţii în infrastructură, este nevoie de corelarea finanţării externe cu obiectivul de reindustrializare, este nevoie de coerenţă în actul de decizie. Fundamental pentru prezentul şi viitorul reindustrializării României este să apară o nouă lege a investiţiilor care să creeze facilităţi şi condiţii atrăgătoare atât pentru investitorii străini cât şi pentru investitorii români. Este necesar să renunţăm la abordarea competitivităţii doar prin prisma productivităţii. Care este productivitatea sectorului de sănătate sau a celui educaţional, care împreună reprezintă jumătate din angajaţii sectorului public românesc? Un simplu indicator nu poate răspunde la această întrebare, pentru că intervin şi factori calitativi, nu doar cantitativi. Porter a elaborat cadrul de analiză a competitivităţii unei naţiuni, cunoscut ca „diamantul lui Porter”. Acesta este mijlocul cel mai frecvent utilizat pe plan mondial pentru analiza competitivităţii naţionale. Dintr-o perspectivă mai largă, rolul guvernului este acela de catalizator, de a încuraja dezvoltarea companiilor, de a fi în avanpostul cererii de produse şi servicii inovatoare, de a facilita crearea unor competenţe specializate, de a asigura respectarea standardelor de siguranţă şi de mediu, de a stimula investiţiile în capitalul uman, în inovare şi în infrastructură. Din păcate, exact la două dintre aceste capitole, inovare şi infrastructură, România are cea mai slabă poziţie competitivă.

România ar trebui să se îndrepte către o economie bazată pe inovare, iar pe termen mediu, politicile economice ar trebui să fie orientate spre atingerea stabilităţii macroeconomice şi, implicit, pentru îndeplinirea criteriilor de la Maastricht.

Există trei direcţii principale ale noii Strategii Europa 2020: creştere inteligentă, creştere durabilă şi creştere incluzivă. Domeniul prioritar „Creştere inteligentă” are ca scop promovarea economiei bazate pe cunoaştere. Acest obiectiv poate fi măsurat prin două dintre cele cinci obiective reprezentative ale UE:

- 3% din PIB-ul UE ar trebui să fie investit în cercetare şi dezvoltare şi

- rata abandonului şcolar trebuie să fie sub 10% şi cel puţin 40% din tânăra generaţie ar trebui să aibă o specializare sau o diplomă.

Statele membre trebuie să transpună aceste obiective în obiective naţionale şi traiectorii care să reflecte situaţia actuală din fiecare stat membru şi nivelul care urmează să fie atins. Prima ţintă, de a investi 3% din PIB în cercetare şi dezvoltare, a fost stabilită prin Agenda Lisabona, dar cheltuielile de C&D în Europa se situează sub 2% (în comparaţie, nivelul atinge 2,6% în SUA şi 3,4% în Japonia). Mai mult, progresul este extrem de lent, cu o creştere de numai 1,1 puncte procentuale în ultimii zece ani, şi numai şase state membre care investesc mai mult de 2% în C&D, în timp ce în majoritatea noilor state membre nivelul este mai mic de 1%. România se află printre ţările cu cea mai scăzută rată a investiţiilor în acest domeniu, de numai 0,58% în 2008. Situaţia s-a înrăutăţit în 2009, când cheltuielile publice au revenit la nivelul existent înaintea boom-ului, respectiv 0,2% din PIB. Contribuţia slabă a sectorului privat (mai puţin de 30% din totalul investiţiilor în C&D) se explică prin tipul de concurenţă pe piaţa internă, bazată pe preţ şi nu pe inovare. În plus, fondurile publice pentru cercetare sunt utilizate ineficace, deoarece acestea nu reuşesc să creeze un efect de răspândire în sectorul privat. De asemenea, există o legătură slabă între cercetarea academică şi aplicaţiile industriale. În UE, pe de altă parte, principala contribuţie vine din sectorul întreprinderilor şi, spre deosebire de România, sectorul privat nonprofit, de asemenea, investeşte în C&D. Condiţiile de pe piaţa muncii din România sunt deosebit de dificile, cu toate că rata şomajului nu este neapărat ridicată în comparaţie cu media UE, dar şomajul este asimetric, afectând în special muncitorii necalificaţi, precum şi tinerii şi persoanele în vârstă. Acest fapt ridică întrebări cu privire la capacităţile sistemului de educaţie din România, precum şi la versatilitatea educaţiei şi a formării profesionale continue pentru a crea o forţă de muncă competitivă. Rata negativă de creştere a populaţiei româneşti, care a început în anii ’90, a redus deja cu 10% populaţia. La acest lucru se adaugă migraţia forţei de muncă, estimată între unu şi două milioane din populaţia forţei de muncă, dintre care majoritatea sunt pe termen scurt. Majoritatea emigranţilor sunt încă incluşi în statisticile pieţei muncii, ca inactivi, dar sunt absenţi de pe piaţa muncii din România, ceea ce face atingerea obiectivului de la Lisabona mai dificilă, şi ar putea fi parţial responsabil pentru progresul lent al ratei ocupării forţei de muncă în România. Problemele cu care piaţa forţei de muncă s-a confruntat în timpul expansiunii economice a determinat o dinamică a salariilor mai mare decât cea pe care creşterea productivităţii ar fi indicat-o, şi, ca o consecinţă, a erodat şi mai mult competitivitatea externă a României. Odată cu izbucnirea crizei, salariile, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, au devenit prea mari pentru a putea face faţă cererii în scădere, forţând angajatorii să ajusteze forţa lor de muncă şi, prin urmare, scăzând temporar presiunea asupra pieţei forţei de muncă. Factorii de decizie ar trebui să facă mai mult pentru a răspunde acestor provocări. Deşi creşterea economică este de aşteptat să revină în viitorul apropiat, şi ar trebui să creeze condiţii favorabile pentru a spori participarea şi a încuraja crearea de locuri de muncă durabile, reformele politice trebuie să se concentreze pe reinserţia în câmpul muncii a acelor categorii care sunt în imposibilitatea de a profita de creşterea economică. Tinerii, lucrătorii în vârstă, femeile şi şomerii pe termen lung sunt deosebit de afectaţi de şomajul ridicat şi/sau participarea scăzută. Aptitudinile cu care sistemul de învăţământ îi înzestrează pe absolvenţi par să fie deseori decuplate de aşteptările angajatorilor. O mai bună adaptare a curriculei la cererea de forţă de muncă este, prin urmare, imperativă. Deschiderea unor segmente ale pieţei forţei de muncă pentru muncitorii străini ar trebui să fie, de asemenea, luată în considerare pentru a umple golul dintre oferta de forţă de muncă existentă şi extinderea cererii. Politicile ar trebui, de asemenea, să se concentreze asupra persoanelor sărace şi inactive. Propunerea, în cadrul Strategiei Europene 2020 pentru dezvoltare inteligentă, sustenabilă, subliniază importanţa educaţiei în atingerea ţintelor de rată a angajării. În vederea creşterii acestei rate, trebuie realizată o integrare rapidă a forţei de muncă pe piaţă, adică abilităţile, competenţele, calificările conferite prin educaţie trebuie să fie cât se poate de aproape de necesităţile pieţei muncii. Noua strategie europeană recunoaşte importanţa unui sistem educaţional de calitate şi propune ţinte de reducere a nivelului de părăsire timpurie a sistemului şcolar de sub 10% şi un procentaj al persoanelor tinere cu studii superioare de peste 40%. România nu se apropie de ţinta europeană de abandon şcolar, cu o rată de 16%, însă evoluţia este una descendentă, de la un procent de 23% în 2003, iar, în condiţiile menţinerii acestui ritm de progres, nu ar trebui să apară probleme cu atingerea valorii propuse.

Crearea condiţiilor şi stimulentelor propice investiţiilor în educaţie și infrastructură trebuie să fie o prioritate, fiind, de asemenea, în concordanţă cu propunerile UE. Starea precară a educaţiei şi a infrastructurii are un efect negativ care se răsfrânge asupra întregii economii, crescând costurile agenţilor economici.

3. Datoriile UE față de România.

Beneficiul cel mai clar al integrării României în Uniunea Europeană este posibilitatea de a accesa fondurile europene nerambursabile. Cele mai importante sunt fondurile structurale şi de coeziune, destinate micşorării disparităţilor între statele membre, concomitent cu dezvoltarea economică şi socială. Fondurile structurale finanţează proiecte în regiunile cu un PIB sub 75% din media Uniunii, iar Fondul de Coeziune finanţează proiecte mari, de peste zece milioane de euro, în domeniul transport şi mediu, în regiunile cu un Venit Naţional Brut (VNB), măsurat la paritatea puterii de cumpărare, mai mic de 90% din media UE. Conform planificării bugetare multianuale 2007-2013, bugetul total al Uniunii pentru această perioadă este de 826,4 miliarde de euro, din care sunt destinate politicii de coeziune 35,7%, respectiv 347,41 miliarde de euro (preţuri curente 2007), sumă care reprezintă aproximativ 0,37% din Venitul Naţional Brut al UE-27. Aceste fonduri sunt repartizate ţărilor pe obiective diferite: convergenţă, competitivitate regională şi ocupare, cooperare teritorială europeană, în funcţie de criteriul principal al PIB per capita. Faptul că regiunile cele mai sărace, cu cele mai stringente nevoi de finanţare, sunt în statele nou-aderate (în România şi Bulgaria se află douăsprezece dintre cele mai săraceregiuni europene) a însemnat acordul asupra faptului că aproximativ 51,3% din resursele totale ale politicii de coeziune se îndreaptă către noile state membre. Edificator este şi faptul că salariul minim exprimat la paritatea puterii de cumpărare în România era cel mai scăzut comparativ cu restul salariilor minime din statele membre în ianuarie 2007, fiind de şapte ori mai mic decât cel maxim, din Luxemburg. În acest sens, este vizibil noul rol al coeziunii de stabilizator politic şi social într-un context economic variat. României i-au fost alocate, astfel, aproape 30 de miliarde euro – 19,67 miliarde de euro prin Fondul Social European (FSE)8, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi Fondul de Coeziune (FC)10, la care se adaugă sumele pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Sumele aferente fondurilor structurale se finanţează de la bugetul UE până la maximum 75% din valoarea proiectului, iar cele aferente fondului de coeziune, până la 85%, restul cheltuielilor urmând a fi acoperite prin contribuţia proprie a beneficiarului. Asistenţa financiară europeană prin fonduri structurale este furnizată în parteneriat cu statul membru, cofinanţarea autohtonă la sumele alocate prin cele trei instrumente structurale fiind de aproximativ 5,6 miliarde de euro. Faţă de fondurile de preaderare alocate prin instrumentele PHARE, ISPA, SAPARD, fondurile structurale lărgesc paleta activităţilor eligibile pentru finanţare, măresc considerabil sumele disponibile şi schimbă sistemul de plăţi, în sensul că beneficiarul primeşte un avans din suma totală (sub 10%), urmând ca restul banilor să-i primească după angajarea tuturor cheltuielilor, prin deconturi. Domeniile vizate de fondurile structurale sunt variate, iar în România cea mai mare parte a lor (19,2 miliarde de euro) este destinată obiectivului „Convergenţă”, prin intermediul a şapte Programe Operaţionale – stabilite printr-un document oficial, Cadrul Strategic Naţional de Referinţă – care urmăresc, în principal, creşterea competitivităţii economice, infrastructura de transport şi cea de mediu, dezvoltarea resurselor umane, agricultura şi dezvoltarea rurală, dezvoltarea regională, asistenţa tehnică, administraţia publică şi cooperarea teritorială europeană.

România şi-a propus ca obiectiv general, prin Cadrul Strategic Naţional de Referinţă, reducerea disparităţilor faţă de UE prin generarea unei creşteri suplimentare de 15-20% a produsului intern brut până în 2015, plecând de la un PIB per capita în 2004 de 31% din media UE-25 şi 50% din media noilor state membre. Obiectivul urmează să fie îndeplinit prin cele şapte Programe Operaţionale.

Capacitatea de absorbţie a acestor fonduri este extrem de mică şi se referă la măsura în care internalizarea fluxurilor poate fi realizată şi are următoarele coordonate principale:

a) capacitatea de absorbţie macroeconomică, exprimând totalul fondurilor structurale care pot fi absorbite ca procent din PIB. Pentru programarea multianuală 2007-2013, s-a stabilit că ţările care au un VNB mediu per capita (PPC) între 2001-2003 mai mic de 40% din media UE-25 pot primi transferuri în valoare de maximum 3,7893% din PIB-ul lor;

b) capacitatea de absorbţie administrativă sau instituţională, definită în termenii abilităţilor şi cunoştinţelor administraţiei publice de a programa, gestiona şi evalua folosirea mecanismelor de coeziune, evitând frauda;

c) capacitatea de absorbţie financiară, care se referă la capacitatea de a cofinanţa programele şi proiectele finanţate de UE, precum şi de a gestiona bugetele naţionale în acest sens.

Tema reindustrializării României este una de necesitate imperioasă, chiar şi în contextul în care statul român mai deţine o pondere relativ mică a activelor industriale şi are relativ puţine pârghii de intervenţie. Astfel, ajutorul de stat este limitat, politica comercială este de competenţa UE, politica monetară este restrictivă, politica valutară pare pusă în slujba politicii monetare, iar politica fiscală şi bugetară are constrângeri impuse prin acordul cu FMI. Mai mult, România traversează o criză economică profundă, de sistem şi de model de dezvoltare. Chiar dacă am depăşit în 2009 - 2010 o criză a deficitului de cont curent, prin ajustarea brutală a importurilor şi prin creşterea datoriei publice, în 2011 şi în următorii ani România se confruntă cu o criză a finanţelor publice (deficitul bugetar şi datoria publică). Dar tocmai în acest context , politica industrială recapătă importanţă şi anvergură: un impuls de creştere a economiei româneşti nu poate apărea replicând modelul de dezvoltare al deceniului trecut, bazat pe consumul finanţat pe datorie.

Există trei direcţii principale ale noii Strategii Europa 2020: creştere inteligentă, creştere durabilă şi creştere incluzivă. Domeniul prioritar „Creştere inteligentă” are ca scop promovarea economiei bazate pe cunoaştere. Acest obiectiv poate fi măsurat prin două dintre cele cinci obiective reprezentative ale UE:

- 3% din PIB-ul UE ar trebui să fie investit în cercetare şi dezvoltare şi

- rata abandonului şcolar trebuie să fie sub 10% şi cel puţin 40% din tânăra generaţie ar trebui să aibă o specializare sau o diplomă.

Statele membre trebuie să transpună aceste obiective în obiective naţionale şi traiectorii care să reflecte situaţia actuală din fiecare stat membru şi nivelul care urmează să fie atins. Prima ţintă, de a investi 3% din PIB în cercetare şi dezvoltare, a fost stabilită prin Agenda Lisabona, dar cheltuielile de C&D în Europa se situează sub 2% (în comparaţie, nivelul atinge 2,6% în SUA şi 3,4% în Japonia). Mai mult, progresul este extrem de lent, cu o creştere de numai 1,1 puncte procentuale în ultimii zece ani, şi numai şase state membre care investesc mai mult de 2% în C&D, în timp ce în majoritatea noilor state membre nivelul este mai mic de 1%. România se află printre ţările cu cea mai scăzută rată a investiţiilor în acest domeniu, de numai 0,58% în 2008. Situaţia s-a înrăutăţit în 2009, când cheltuielile publice au revenit la nivelul existent înaintea boom-ului, respectiv 0,2% din PIB. Contribuţia slabă a sectorului privat (mai puţin de 30% din totalul investiţiilor în C&D) se explică prin tipul de concurenţă pe piaţa internă, bazată pe preţ şi nu pe inovare. În plus, fondurile publice pentru cercetare sunt utilizate ineficace, deoarece acestea nu reuşesc să creeze un efect de răspândire în sectorul privat. De asemenea, există o legătură slabă între cercetarea academică şi aplicaţiile industriale. În UE, pe de altă parte, principala contribuţie vine din sectorul întreprinderilor şi, spre deosebire de România, sectorul privat nonprofit, de asemenea, investeşte în C&D. Condiţiile de pe piaţa muncii din România sunt deosebit de dificile, cu toate că rata şomajului nu este neapărat ridicată în comparaţie cu media UE, dar şomajul este asimetric, afectând în special muncitorii necalificaţi, precum şi tinerii şi persoanele în vârstă. Acest fapt ridică întrebări cu privire la capacităţile sistemului de educaţie din România, precum şi la versatilitatea educaţiei şi a formării profesionale continue pentru a crea o forţă de muncă competitivă. Rata negativă de creştere a populaţiei româneşti, care a început în anii ’90, a redus deja cu 10% populaţia. La acest lucru se adaugă migraţia forţei de muncă, estimată între unu şi două milioane din populaţia forţei de muncă, dintre care majoritatea sunt pe termen scurt. Majoritatea emigranţilor sunt încă incluşi în statisticile pieţei muncii, ca inactivi, dar sunt absenţi de pe piaţa muncii din România, ceea ce face atingerea obiectivului de la Lisabona mai dificilă, şi ar putea fi parţial responsabil pentru progresul lent al ratei ocupării forţei de muncă în România. Problemele cu care piaţa forţei de muncă s-a confruntat în timpul expansiunii economice a determinat o dinamică a salariilor mai mare decât cea pe care creşterea productivităţii ar fi indicat-o, şi, ca o consecinţă, a erodat şi mai mult competitivitatea externă a României. Odată cu izbucnirea crizei, salariile, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, au devenit prea mari pentru a putea face faţă cererii în scădere, forţând angajatorii să ajusteze forţa lor de muncă şi, prin urmare, scăzând temporar presiunea asupra pieţei forţei de muncă. Factorii de decizie ar trebui să facă mai mult pentru a răspunde acestor provocări. Deşi creşterea economică este de aşteptat să revină în viitorul apropiat, şi ar trebui să creeze condiţii favorabile pentru a spori participarea şi a încuraja crearea de locuri de muncă durabile, reformele politice trebuie să se concentreze pe reinserţia în câmpul muncii a acelor categorii care sunt în imposibilitatea de a profita de creşterea economică. Tinerii, lucrătorii în vârstă, femeile şi şomerii pe termen lung sunt deosebit de afectaţi de şomajul ridicat şi/sau participarea scăzută. Aptitudinile cu care sistemul de învăţământ îi înzestrează pe absolvenţi par să fie deseori decuplate de aşteptările angajatorilor. O mai bună adaptare a curriculei la cererea de forţă de muncă este, prin urmare, imperativă. Deschiderea unor segmente ale pieţei forţei de muncă pentru muncitorii străini ar trebui să fie, de asemenea, luată în considerare pentru a umple golul dintre oferta de forţă de muncă existentă şi extinderea cererii. Politicile ar trebui, de asemenea, să se concentreze asupra persoanelor sărace şi inactive. Propunerea, în cadrul Strategiei Europene 2020 pentru dezvoltare inteligentă, sustenabilă, subliniază importanţa educaţiei în atingerea ţintelor de rată a angajării. În vederea creşterii acestei rate, trebuie realizată o integrare rapidă a forţei de muncă pe piaţă, adică abilităţile, competenţele, calificările conferite prin educaţie trebuie să fie cât se poate de aproape de necesităţile pieţei muncii. Noua strategie europeană recunoaşte importanţa unui sistem educaţional de calitate şi propune ţinte de reducere a nivelului de părăsire timpurie a sistemului şcolar de sub 10% şi un procentaj al persoanelor tinere cu studii superioare de peste 40%. România nu se apropie de ţinta europeană de abandon şcolar, cu o rată de 16%, însă evoluţia este una descendentă, de la un procent de 23% în 2003, iar, în condiţiile menţinerii acestui ritm de progres, nu ar trebui să apară probleme cu atingerea valorii propuse.

4. Promovarea inovării și acordul social al educației – instrumente fundamentale ale ieșirii din criză.

Cerinţele aderării vizează pe lângă performanţele economice, o concurenţă reală, reducerea rolului economic al statului, crearea unui puternic sector al firmelor mici şi mijlocii, convertibilitatea deplină a monedelor naţionale, dorinţa tuturor de a susţine obiectivele integrării şi convergenţa reală şi nominală.

România trebuie să - şi consolideze capacitatea de creativitate şi inovare din motive sociale şi economice, pentru a răspunde în mod eficient la dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere: capacitatea inovatoare este strâns legată de creativitatea ca însuşire personală şi pentru a fi valorificată la maximum, trebuie difuzată pe scară largă în rândul populaţiei, prin intermediul educaţiei bazate pe ştiinţă, inovare şi antreprenoriat. Problema care ar trebui abordată în întreaga societatea românească este restructurarea relaţiilor dintre societatea civilă, cultură, educaţie, ştiinţă şi administraţia publică. Actualul cadru al acestor relaţii este puternic perturbat şi are efecte negative asupra comunităţii culturale, academice, ştiinţifice şi a societăţii civile, cu impact de mare risc asupra dezvoltării societăţii româneşti în ansamblul ei. Soluţionarea acestei probleme se poate face numai cu aportul educaţiei şi cel al societăţii civile, ţinând cont de dezideratele acestora şi anume consolidarea democraţiei şi participarea la circulaţia ideilor, în beneficiul dezvoltării pe termen lung a României. În contextul tranziţiei către capitalismul democratic, societăţii româneşti nu i-a fost încă propusă o viziune integratoare şi de perspectivă implicând dezvoltarea prin educaţie, ştiinţă, inovare şi antreprenoriat, care să facă obiectul unui acord social. Acest acord ar putea reprezenta un „acord social al educaţiei”. Existenţa acordului ar putea sugera tratamentul privilegiat acordat educaţiei şi comunităţii ştiinţifice de către guvern. Ca bun public de consum, educaţia şi ştiinţa sunt investiţii pe termen lung. Dar, pe seama ideologiei guvernamentale şi a fondurilor drastic diminuate ale educaţiei şi ştiinţei, constatăm că acestea nu sunt incă considerate bunuri productive. Ca urmare a analizei unor corelaţii la nivel macroeconomic între creşterea economică, schimbarea tehnologică şi îmbunătăţirea calităţii forţei de muncă, Edward F. Denison ajungea la concluzia că schimbarea tehnologică şi, implicit, creşterea economică, nu sunt asigurate prin simpla achiziţionare de echipamente mai performante, ci numai în condiţiile creşterii calităţii forţei de muncă, deci, ale creşterii cheltuielilor pentru educaţie. Aceste cheltuieli pentru educaţie se regăsesc însă în creşteri ale produsului intern brut, ceea ce înseamnă că investiţiile în educaţie nu înseamnă bani cheltuiţi într-un sector neproductiv.

O caracteristică majoră a acordului social al educaţiei şi ştiinţei ar fi existenţa mecanismelor speciale, care să asigure echilibrul responsabilităţilor, dintre guvern, educaţie şi ştiinţă. Acest echilibru are în vedere atât valorile responsabilităţii guvernamentale, cât şi pe cele ale autonomiei asociate unei comunităţi profesionale independente. Semnificaţia acordului social descrie şi relaţiile din interiorul comunităţilor de profesori şi ştiinţifice. Pe această dimensiune, acordul social al educaţiei şi ştiinţei ar putea fi perceput şi ca un acord în cadrul căruia profesorii şi cercetătorii consimt să se supună unor reguli implicite, în producţia educaţiei şi a cunoaşterii, reguli cum sunt: acurateţea, adevărul rapoartelor asupra rezultatelor, respectarea axiologiei, îndatorirea recunoaşterii ideilor altora etc. Astfel, apartenenţa la comunitatea educaţiei şi ştiinţifică îl lasă pe fiecare liber, dar obligă, în acelaşi timp, la devoţiunea idealurilor muncii educative şi ştiinţifice. Ideea acordului social pentru profesori şi cercetători ar fi justificarea normelor privind comportamentul profesional şi suportul fundamental al auto - reglementării. Nerezolvarea acestei probleme strategice va conduce la lipsa unei viziuni de ansamblu necesare fundamentării politice a dezvoltării prin educaţie şi ştiinţă, la dereglarea procesului democratic, la dezvoltarea dezechilibrelor în educaţie, ştiinţă şi în administraţia publică, la scăderea în continuare a competitivităţii educaţiei şi a cercetării ştiinţifice, cu efecte pe termen lung catastrofale asupra dezvoltării economice şi sociale a României.

România ar trebui să se îndrepte către o economie bazată pe inovare, iar pe termen mediu, politicile economice ar trebui să fie orientate spre atingerea stabilităţii macroeconomice şi, implicit, pentru îndeplinirea criteriilor de la Maastricht.

Şansa istorică a României de modernizare prin alăturarea la UE trebuie judecată şi prin prisma nevoii de “adăpostire” faţă de incertitudinile şi volatilitatea din spaţiul economic mondial.

Alăturarea României la UE presupune renunţarea la prerogativele naţionale în materie de formulare şi aplicare de politici economice; dar această renunţare nu este un simplu act de transfer de prerogative, deoarece priveşte capacitatea unei economii de a-şi compatibiliza funcţionarea cu un alt spatiu (UE), fără costuri excesive, de o parte şi de alta.

Există un exemplu sui generis de extindere a UE, care priveşte o fostă ţară comunistă şi care conţine multe lecţii - landurile estice ale Germaniei unificate.

Astăzi, la mai bine de două decenii de la unificare şi după transferuri de sume imense, şomajul în aceste landuri rămâne la cote înalte, iar stagnarea economică este o constantă a anilor din urmă.

În concluzie, nu se poate admite ca România, în urma aderării la UE, să rămână fără un “proiect de țară” !