REFORMA CDI

STRATEGIA PRIVIND REFORMA CDI ÎN PERIOADA 2007 – 2013
(adoptată la Congresul National al Cercetatorilor si Inventatorilor din România, Braşov, 9-11.10.2006)

1. VIZIUNEA STRATEGICǍ
1.1. Declaraţia de viziune
Ştiinţa este forţa motrice a creşterii economice, a ridicării standardului de viaţă şi a bunăstării sociale. Descoperirile ştiinţifice creează un flux nesfărşit de noi produse comerciale, noi tehnologii medicale şi noi surse de energie, care sunt în beneficiul tuturor oamenilor. Ştiinţa asigură dezvoltarea economico-socială durabila a economiei naţionale, prin asigurarea accesului la performanţă tehnologică, prin dezvoltarea mediului inovativ, introducerea sistemelor de calitate totală şi dezvoltarea resurselor umane.
1.2. Misiunea sistemului CDI
Misiunea sistemului CDI este dezvoltarea performanţei tehnologice a agenţilor economici, a transferului de cunoaştere şi a managementului calităţii pentru creşterea competitivităţii instituţiilor şi întreprinderilor din economia naţională.
1.3. Obiectivele pe termen lung
Obiectivele sistemului CDI pe termen lung sunt:
a) Creşterea potenţialului de diseminare a informaţiilor din ştiinţă şi tehnologie.
b) Dezvoltarea parteneriatului tehnologic.
c) Creşterea gradului de documentare tehnologică.
d) Creşterea potenţialului de absorbţie tehnologică al agenţilor economici.
e) Formarea / perfecţionarea resurselor umane inovative.
f) Creşterea numărului de IMM – uri care aplică tehnologii noi.
g) Introducerea managementului calităţii totale.
h) Dezvoltarea reţelelor şi platformelor tehnologice inovative.
i) Introducerea principiilor inovării şi transferului tehnologic în educaţie.
j) Creşterea gradului de informare a publicului în domeniile ştiinţei şi tehnologiei.

2. SCOP ŞI OBIECTIVE

Scopul dezvoltării sistemului CDI este oferirea de facilităţi şi servicii informaţionale şi tehnologice către întreprinderile de profil, pentru creşterea competitivităţii şi dezvoltării economice durabile.
Obiectivele specifice ale dezvoltării sistemului CDI sunt:
a) Perfecţionarea structurii organizatorice prin orientarea activităţii către serviciile de CDI şi de transfer tehnologic care au cerere pe piaţă.
b) Valorificarea eficientă a resurselor umane.
c) Consolidarea patrimonială a sistemului CDI.
d) Diversificarea surselor de finanţare.
e) Perfecţionarea managementului sistemului CDI.
f) Perfecţionarea marketingului sistemului CDI.

3. SITUAŢIA ACTUALǍ

În prezent, în România, există prioritar trei sisteme de cercetare – dezvoltare – inovare :
- sistemul academic (Academia Română şi academiile de ramură) ;
- sistemul institutelor publice (aflate în subordinea / coordonarea ministerelor) ;
- sistemul universitar.
Toate cele trei sisteme sunt structuri autocratice vechi, cu ramificaţii şi influenţe în structurile politice şi guvernamentale. Aceste sisteme funcţionează în paralel, auto - alimentându-şi interesele de supravieţuire şi fiind rupte de problemele reale ale reformei şi dezvoltării. Între managementul acestor instituţii publice şi managementul sectorului privat din economie există conflicte de incompatibilitate. De asemenea, în actualul sistem naţional de CDI mai există următoarele structuri de cercetare – dezvoltare – inovare :
- societăţi comerciale cu capital de stat, provenite din foste institute de ramură ;
- societăţi comerciale cu capital privat ;
- fundaţii şi asociaţii private.
Ca şi în celelalte ţări ex – comuniste, după Revoluţia din decembrie 1989, în România a scăzut importanţa acordată ştiinţei, aceasta fiind considerată ca fiind un simplu consumator al unor resurse limitate. Lipsa coerenţei dintre diferitele structuri de stat, determinată de o înţelegere deficitară a ideii de reformă, se manifestă în slaba legătură dintre politica economică şi politica ştiinţei. Nici până în prezent, mediile politice şi ale societăţii civile nu au ajuns să recunoască rolul pe care l – ar putea avea ştiinţa asupra reformei şi dezvoltării. Redefinirea rolului ştiinţei, în contextul integrării în Uniunea Europeană, ar trebui să se fundamenteze pe ideea că ştiinţa şi tehnologia reprezintă factorii cheie ai dezvoltării economice şi sociale. Declaraţiile reformiste din ultimii 17 ani au dat mereu o undă de speranţă în creşterea rolului ştiinţei, aceste declaraţii atacând incompetenţa, managementul slab, nomenclatura de stil vechi şi deschizând porţile competiţiei loiale, într-u context benefic de descentralizare a finanţării cercetării ştiinţifice şi de stimulare a inovării. Prin măsurile stabilite în actele normative adoptate referitoare la ştiinţă, declaraţiile reformiste sunt consacrate juridic. Pentru a-şi atinge efectul benefic, aceste măsuri trebuie să fie susţinute şi de ample acţiuni de recuperare a specialiştilor şi de revigorare a institutelor ce se vor dovedi necesare pentru dezvoltarea României. În ceea ce priveşte starea specialiştilor din cercetare, cu aceştia s-au petrecut fenomene discriminatorii care au condus la migrarea lor către alte activităţi, la diminuarea apetitului pentru cercetare sau la orientarea acestora spre programe şi proiecte finanţate din afara ţării. Numărul cercetătorilor ştiinţifici a scăzut drastic începând cu anul 1993, când erau în activitate 16.652 cercetători, astfel, încât în anul 2004 numărul acestora ajunsese la numai 9.219. Înjumătăţirea numărului de cercetători s-a cuplat cu diminuarea considerabilă a calităţii managementului din cercetarea ştiinţifică românească, care s-a îngemănat cu corupţia generalizată. Puţinele realizări ale sistemului CDI se datorează iniţiativelor individuale ale cercetătorilor şi foarte puţin managerilor sectorului de cercetare ştiinţifică. Deşi presiunea ierarhiei din trecut a dispărut, acesta a fost înlocuită fie cu indiferenţa lor, fie cu abuzurile lor. Călătoria în străinătate este forma cea mai populară de contacte internaţionale, dar şi aceasta este restricţionată de lipsa fondurilor. La ora actuală, un număr important de cercetători români lucrează în diferite institute străine, pe baza unor contracte pe termen lung. De asemenea, alţii lucrează pe baza unor granturi de cercetare orientată, pe baza unor finanţări provenind din Uniunea Europeană sau de la fundaţii străine. Mulţi nu se mai întorc în ţară. O altă parte dintre aceştia se pensionează sau intră în şomaj. Deja, încă din anul 1998 se făcea resimţită criza lipsei de specialişti cu experienţă. Criza ştiinţei post – comuniste din România poate fi percepută din cel puţin trei perspective:
- ca sub – criză, în contextul general al crizei generate de tranziţie;
- ca o criză de identitate, în căutarea noului său rol, în dezvoltarea ţării;
- ca o criză determinată de inexistenţa unui mesaj coerent şi stimulativ din partea societăţii.
Sistemul de cercetare – dezvoltare – inovare (CDI) existent în România, nu este în măsură să asigure promovarea dezvoltării industriale, datorită unor slăbiciuni ale acestuia, printre care cele mai importante sunt:
- cheltuieli CDI extrem de mici, în comparaţie cu ţările industrializate;
- absenţa totală sau aproape totală a cercetării – dezvoltării în sectorul întreprinderilor, care este, în fond, principalul factor de inovare;
- fragmentarea CDI din sectorul public şi insuficienta orientare a acesteia spre nevoile sectorului industrial;
- slăbiciunea institutelor CDI finanţate din fonduri publice;
- prioritate excesivă acordată, de unele din aceste institute, cercetării fundamentale, în detrimentul cercetării aplicative;
- atitudinea şi mentalitatea cercetătorilor din aceste institute, care sunt preocupaţi mai mult de perspectivele de carieră, decât de nevoile industriei naţionale;
- lipsa stimulentelor adecvate în favoarea CDI;
- gestionarea defectuoasă a fondurilor de cercetare (manifestări ştiinţifice, expoziţionale etc.);
- valorificarea superficială a rezultatelor CDI;
- dotarea precară a activităţii CDI;
- lipsa unei analize periodice a corelaţiei reale între necesităţile societăţii româneşti şi programele prioritare ca direcţie de cercetare în cadrul PNCDI, astfel încât să se asigure o creştere a ponderii proiectelor prioritare, ce se vor adjudeca prin licitaţie publică şi în special al celor de interes comunitar (ex. apa potabilă, apa uzată, gestionarea deşeurilor, poluarea aerului şi solului, energia, sănătatea);
- descurajarea activităţilor de inventică prin aplicarea unor taxe exagerate în raport cu venitul inventatorilor;
- criterii de evaluare la licitaţia de proiecte de excelenţă în neconcordanţă cu scopul propus.
Pe de altă parte, în România mai există, încă, o bază tehnico – materială de CDI, creată anterior revoluţiei anticomuniste, dar şi o industrie a inovării. Cu toate acestea, procesul inovativ a fost mult frânat, prin dispariţia treptată a protagoniştilor umani şi instituţionali, precum şi prin micşorarea investiţiilor şi cheltuielilor din CDI.

4. POLITICA ŞTIINŢEI DIN ROMÂNIA ÎN CONTEXT INTERNAŢIONAL

Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică sunt principalele activităţi creatoare şi generatoare de progres economic şi social. Misiunea de a elabora, aplica, monitoriza şi evalua politicile în domeniile cercetării-dezvoltării şi inovării este îndeplinitã de Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Autoritatea de Stat pentru Cercetare Ştiinţifică, ca organism al administraţiei publice centrale pentru domeniul de cercetare-dezvoltare. Atribuţiile Autorităţii de Stat pentru Cercetare Ştiinţifică, ca autoritate de stat pentru domeniul cercetării-dezvoltării, constau în:
a) elaborarea şi actualizarea Strategiei naţionale;
b) asigurarea cadrului instituţional pentru aplicarea Strategiei naţionale;
c) coordonarea la nivel naţional a politicilor guvernamentale;
d) stimularea, susţinerea, dezvoltarea şi monitorizarea activităţii de cercetare-dezvoltare.
Pentru fundamentarea acestor politici, Ministerul Educaţiei şi Cercetării poate face apel la studii si cercetãri de specialitate privind politica stiintei si strategia dezvoltãrii. Planul Naţional CDI actual, structurat ca un program cadru, lansat in 1999 ca principal instrument prin care statul realizează politica generală în domeniul cercetării - dezvoltării şi al inovării, se va încheia în anul 2006. Următorul Plan Naţional, care se va proiecta pentru perioada 2007-2013, va constitui un instrument principal de finanţare al domeniului CDI alături de alte programe de cercetare prevăzute în Ordonanţa nr. 57/2002 aprobată prin Legea 324 / 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
Ca o primă etapă în procesul de elaborare a strategiei naţionale în domeniul CDI pe perioada 2007-2013 şi definire a instrumentelor de implementare şi evaluare a acestei strategii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării - Autoritatea de Stat pentru Cercetare Ştiinţifică, a realizat printr-un contract de cercetare din planul sectorial pe 2004, proiectul „Metodologie şi proceduri pentru definirea obiectivelor şi priorităţilor strategice ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice naţionale pe perioada 2007-2013”. În ţara nostră există preocupări privind studiul productivităţii şi competitivităţii internaţionale a României, care depind de rapida acumulare a cunoaşterii şi de difuzia efectivă a tehnologiilor noi şi a experienţei pozitive. Sunt cercetate strategiile de susţinere a investiţiilor de cercetare-dezvoltare, ca mijloace pentru asigurarea competitivităţii internaţionale şi a veniturilor mai mari, care reprezintă priorităţi ale multor politici naţionale. Popularitatea recentei răspândiri a teoriei comerţului neo-tehnologic şi perspectivele prezentate în studiile economice, atestă marele consens privind rolul de pivot al politicii ştiinţei şi tehnologiei, pentru succesul macroeconomic pe termen lung. Şi în România, încrederea, în politica pentru creşterea investiţiilor naţionale în ştiinţă şi tehnologie, se poate baza pe admiterea existenţei unui lanţ cauzal ce cuprinde transformarea investiţiilor din cercetare - dezvoltare în producţie de tehnologii utile, urmată de inovarea din producţie, care conduce la creşterea productivităţii sectoriale, a competitivităţii internaţionale şi a performanţei comerciale.
Între multiplele dezechilibre ale economiei româneşti şi ale societăţii, în ansamblul ei, amplificate de procesul tranziţiei, care sunt studiate, se află şi dezechilibrul sistemului naţional de Cercetare – Dezvoltare – Inovare(CDI). Tranziţia românească este influenţată de o serie de cauze interne, dar şi de globalizarea economiei cuplată cu o globalizare a tranziţiei. Evoluţiile recente şi perspectivele dezvoltării ţărilor, din Uniunea Europeană, prin Ştiinţă şi Tehnologie şi prin adaptarea la fenomenul globalizării, determină o nouă atitudine a României, în ceea ce priveşte eficacitatea tranziţiei şi competitivitatea sa, în contextul integrării europene. La şaptesprezece ani de la începerea tranziţiei către capitalismul democratic şi în România se poate constata că problemele acestui proces complex s-au amplificat şi au devenit mai greu de rezolvat, crizele adâncindu-se, iar inadecvările s-au multiplicat. În acest sens, Joseph Stiglitz (fostul Economist şef al Băncii Mondiale) remarca faptul că “experienţele ţărilor, în procesul tranziţiei, reprezintă cele mai importante experimente economice şi sociale, dintre cele care s-au realizat vreodată, iar acestea ar trebui să constituie o oportunitate de studiu pentru cercetători, pentru a înţelege reforma şi a adânci cunoaşterea economică, în beneficiul atâtor ţări care aşteaptă, încă, beneficiul dezvoltării” (Joseph E. Stiglitz, Whither Reform? Ten Years of Transition, World Bank, Annual Conference on Development Economics, Washington, April 1999). Una din marile probleme ale înţelegerii procesului de tranziţie este cea a definirii rolului Ştiinţei în acest proces, problemă, de altfel, identificată şi de Joseph E. Stiglitz, care îşi arăta îngrijorarea faţă de scăderea bugetului destinat cercetării şi considera cercetarea ca fiind principalul suport al tranziţiei şi al luptei împotriva sărăciei. Articolele de specialitate, apărute în publicaţiile internaţionale de profil, arată că productivitatea şi competitivitatea internaţională a unei ţări depind de rapida acumulare a cunoaşterii şi de transferul efectiv al tehnologiilor şi a experienţei pozitive. Studiile apărute constată cã nu există o relaţie explicită între cheltuielile de CDI şi variaţia exporturilor, respectiv variaţia PIB – ului. Totuşi, s-au observat două fenomene interesante. Multe dintre ţările puternic industrializate (SUA, Anglia, Franţa, Elveţia şi Belgia) au avut căderi mari ale exporturilor, în pofida investiţiilor mari în CDI. În schimb, trei dintre cele mai dinamice ţări din Asia de Est (Singapore, Coreea de Sud şi Japonia) au avut câştiguri imense prin export, în urma investiţiilor efectuate în CDI. Deşi, este greu de generalizat această observaţie, ea, totuşi, sugerează evidentele influenţe ale CDI şi ale transferului de înaltă tehnologie asupra creşterii exporturilor. Majoritatea intervenţiilor guvernamentale, în zona tehnologiei, au fost direcţionate către corectarea căderilor de piaţă, sau a tendinţei sectorului privat de a subfinanţa dezvoltarea tehnologică. În interesul maximizării beneficiilor publice, politicile ştiinţei şi tehnologiei au fost orientate spre stimularea şi susţinerea cheltuielilor de CDI ale industriei, prin instrumente fiscale, cum sunt subvenţiile şi facilităţile de impozitare a veniturilor. În schimb, conceptul SNI (Sistem Naţional Inovativ) al UE direcţionează decizia politică către gestionarea posibilelor căderi de sistem, care ar putea impieta performanţa inovativă a industriei. Lipsa interacţiunilor dintre actorii sistemului, discordanţele dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă, proasta funcţionare a organizaţiilor de transfer tehnologic, deficienţele de informare şi de absorbţie a rezultatelor cercetării pot conduce la o scădere a performanţei inovative a unei ţări. Din perspectiva conceptului SNI, noi tipuri de politici sunt necesare prevenirii şi / sau corectării căderilor sistemice, în mod special, direcţionării către dezvoltarea reţelelor şi îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a firmelor.

5. OPŢIUNI POSIBILE

5.1. Opţiunea pentru contractul social al ştiinţei

Pentru a se valorifica pozitiv experienţa internaţională a dezvoltării, este primordial necesar a se înţelege conceptul „contractului social al ştiinţei” şi a se analiza gradul de actualitate al acestui concept. Contextul apariţiei conceptului de „contract social al ştiinţei” este cel din anii de după cel de-al doilea război mondial, ani în care SUA şi-a dezvoltat un sistem deosebit de performant pentru susţinerea cercetării ştiinţifice. Acest sistem s-a fundamentat pe o viziune care considera ştiinţa ca fiind „fără frontiere”, aceasta putând să înlocuiască frontierele fizice ale Vest-ului american, prin calitatea sa de forţă motrice a creşterii economice, a ridicării standardului de viaţă şi a schimbării sociale (David, H.Guston, – The Fragile Contract, MIT Press, Massachusetts, 1994). Prin descoperiri ştiinţifice, s-a sperat, nu numai, ca SUA să rămână liderul mondial în tehnologie militară, dar, de asemenea, să se creeze un flux nesfărşit de noi produse comerciale, noi tehnologii medicale şi noi surse de energie, care să fie în beneficiul tuturor oamenilor. Ideea contractului social al ştiinţei este, mai mult, o metaforă, ce provine din raportul către Guvernul american „Science: The Endless Frontier” („Ştiinţa: Frontiera fără sfârşit), elaborat în anul 1945, de Vannevar Bush. Această idee, a contractului social, este, în mod obişnuit, invocată pentru a descrie relaţiile dintre comunităţi ştiinţifice şi Guvrern. Uneori, denumită şi „contract tacit”, această metaforă a prins rădăcini în actualele contracte, care stabilesc relaţiile dintre Guvernul federal şi cercetători. În termeni de politica ştiinţei, „contractul social al ştiinţei” se referă, istoric privind problema, la tot ce înseamnă constituirea sistemului american de cercetare, după cel de-al doile război mondial, aşa cum rezultă din raportul lu Vannevar Bush şi ulterior, din raportul: „Science and Public Policy” Ştiinţa şi Politica Publică}, elaborat de John R. Steelman, în anul 1947. Metafora acestui contract este utilă, din mai multe motive. În primul rând, un contract implică existenţa a două părţi distincte, fiecare cu interese diferite, care caută, împreună, să ajungă la o înţelegere formală, asupra unui scop comun. În al doilea rând, un contract sugerează şi posibilitatea conflictului, sau, cel puţin, a dispariţiei intereselor. Această interpretare conduce la ideea că, dacă s-au schimbat condiţiile iniţiale, contractul poate fi renegociat. În termenii actuali, metafora contractului sugerează, de asemenea, tratamentul privilegiat acordat comunităţii ştiinţifice, de către guvern. La un moment dat, deputatul George Brown (California), în acest sens, scria: „Ştiinţa şi tehnologia, prin ceea ce produc, sunt privite ca o piatră de temelie a trecutului nostru, putere a prezentului nostru şi ca speranţă a viitorului nostru. Din această credinţă, s-a născut un contract neoficial între comunitatea ştiinţifică şi societate. Acest contract conferă privilegii şi libertăţi oamenilor de ştiinţă, în perspectiva că aceştia vor asigura mari beneficii societăţii, în ansamblul său” (1992).
Sunt mai multe elemente de bază ale contractului dintre ştiinţă şi guvern. În primul rând, acesta implică furnizarea unui bun public, de către comunitatea ştiinţifică, respectiv de rezultate utile ale cercetării. Ca bun public de consum, ştiinţa este o investiţie în cultură, asemănătoare investiţiilor în muzee, arte sau în parcurile publice. Dar, pe seama ideologiei guvernamentale şi a cheltuielilor crescânde ale şiinţei în scopul justificării suportului său, ştiinţa este considerată un bun productiv. O a doua caracteristică majoră, a contractului social al ştiinţei, este existenţa mecanismelor speciale, care asigură echilibrul responsabilităţilor, dintre guvern şi ştiinţă. Acest echilibru are în vedere, atât valorile responsabilităţii guvernamentale, cât şi cele ale autonomiei asociate unei comunităţi profesionale independente. Metafora contractului social descrie şi relaţiile din interiorul comunităţilor ştiinţifice. Pe această dimensiune, contractul social al ştiinţei este perceput şi ca un contract, în cadrul căruia, cercetătorii consimt să se supună unor reguli implicite, în producţia cunoaşterii, reguli cum sunt: acurateţea şi adevărul rapoartelor asupra rezultatelor, îndatorirea recunoaşterii ideilor altora etc. Astfel, apartenenţa la comunitatea ştiinţifică, îl lasă pe fiecare liber, dar obligă, în acelaşi timp, la devoţiunea idealurilor muncii ştiinţifice. Ideea contractului social, pentru cercetători, este justificarea normelor privind comportamentul profesional şi suportul fundamental al auto-reglementării. Criticii ocazionali, ai ştiinţei contemporane, pun la îndoială noţiunea vagă de contract social implicit, întrebându-se dacă acesta este suficient să garanteze onestitatea profesională a ştiinţei şi pledând pentru mecanisme mai formalizate pentru supravegherea ştiinţei. Cu toate aceste critici, ideea contractului social al ştiinţei a condus la realizarea unui sistem complicat şi eficient de interacţiuni, care modelează diferitele politici ale ştiinţei liderului incontestabil al lumii: SUA. În anul 1990, a fost publicată, de către „Brookings Institution”, o foarte importantă carte: „American Science Policy since World War II” (Politica americană a ştiinţei, după cel de-al doilea război mondial. După 45 de ani, prin această carte, se face o evaluare a „contractului social al ştiinţei”, praopus prin raportul lui Bush, raport ce a fost prezentat, în iulie 1945, Preşedintelui Truman. Principala constatare a cărţii se referă la raportul lui Bush („Science: The Endless Frontier”): „Acesta, s-a dovedit, a fi cel mai influent document politic din istoria naţiunii”. Ideile lui au condus la modificări legislative importante şi la dezbateri aprinse asupra politicii ştiinţifice, mi bine de o generaţie. Putem considera de mare actualitate raportul Bush, mai ales pentru ţările în tranziţie, iar, în general, că ar trebui, întotdeauna, să acordăm o atenţie specială unor asemenea documente clasice, care, de multe ori, explică mai bine experienţa istorică, decât o analiză dispersă a unor evenimente sau contribuţii minore. Din perspectivă americană, viitorul contract social are graniţa consensului că, acesta este relevant pentru relaţiile dintre ştiinţă şi politică, în continuare, chiar dacă vechiul contract nu recunoaşte eventualele tensiuni dintre doi parteneri, care, după 45 de ani, au parcurs dezvoltări şi modificări complexe. Se recunoaşte că o guvernare, bazată pe principii ştiinţifice, ar distruge democraţia; dar aceasta nu înseamnă că actualele curente politice americane sunt suficient informate sau consiliate de ştiinţă. De aceea, ar fi necesară negocierea unui contract social, care să recunoască aceste tensiuni, ca fiind intrinseci. Aceasta ar duce imense câştiguri şi democraţiei, şi ştiinţei, mai ales, dacă, interacţiunile dintre ele ar beneficia de un mnagement, caracterizat prin fair-play, inteligenţă şi respect reciproc.
Agenţii reformei sistemelor de ştiinţă ar putea lua în considerare raportul Bush, ca fiind de mare actualitate, mai ales pentru ţările aflate în tranziţie, iar, în general, ar trebui să acordăm o atenţie specială unor asemenea documente clasice, care, de multe ori, explică mai bine experienţa istorică, decât o analiză dispersă a unor evenimente sau contribuţii minore.

5.2. Reforma sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare
Pentru a schimba starea existentă de fapt, este necesar a se cataliza structurarea unor noi relaţii şi mecanisme ale comunităţii ştiinţifice, societăţii civile şi ale cooperării internaţionale pentru promovarea inovării şi stimularea excelenţei, pe baza unei reforme reale şi eficiente a sistemului CDI.

5.2.1. Principiile generale ale reformei sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare

I. Actualul sistem de CDI s-a dezvoltat, treptat, după anul 1948, în contextul unei economii planificate. Acest sistem este rigid, anacronic şi incompatibil cu economia de piaţă şi cu globalizarea economică.
II. Misiunea principală a activităţii CDI este să abordeze probleme importante ale tranziţiei şi dezvoltării economico – sociale. În general, proiectele CDI trebuie realizate în concordanţă cu proiectele impuse de nevoile pieţei şi societăţii dictate fiind de agenţii economici..
III. Reforma CDI trebuie realizată în scopul facilitării dezvoltării acestei activităţi, mai ales prin stimularea mecanismelor concurenţiale.
IV. Transferul tehnologiilor străine, din ţările avansate, trebuie combinat cu transferul rezultatelor CDI din România.
V. Invenţiilor naţionale trebuie să li se asigure prioritate, astfel, încât rezultatele CDI să se transforme în capacităţi de producţie, iar România să poată deveni exportator de tehnologii şi produse
VI. Trebuie structurat un echilibru între realizarea obiectivelor pe termen scurt şi a celor pe termen lung, respectiv între dezvoltarea tehnologică, cercetarea aplicativă şi cercetarea fundamentală.
VII. Resursele limitate ale CDI trebuie astfel administrate, încât să fie orientate pe priorităţi şi subiecte majore. Acestea trebuie concentrate către probleme cheie de interes naţional şi susţinute de asociaţiile profesionale de ramură care sunt apolitice.
VIII. Democraţia academică şi cariera ştiinţifică vor fi încurajate şi dezvoltate.
IX. Va fi adoptat un program special de “Brain – regaining”, prin care să crească rolul social al cercetătorului ştiinţific.
X. Activităţile CDI trebuie combinate cu popularizarea cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, iar conexiunile dintre cercetarea ştiinţifică şi educaţie trebuie consolidate.

5.2.2. Scopul şi obiectivele reformei sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare

Obiectivele reformei sistemului naţional de CDI sunt:
I. Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare.
II. Trecerea tematicii de CDI de la modelul tradiţional (defectuos) la modelul emergent, care face apel la transdisciplinaritate şi relevanţă strategică.
III. Multiplicarea resurselor de finanţare a CDI şi perfecţionarea sistemului de finanţare.
IV. Schimbarea sistemului de management al unităţilor de CDI.
V. Stimularea formării şi funcţionării organizaţiilor noi de cercetare (cu capital public sau privat).
VI. Schimbarea sistemului de evaluare a rezultatelor cercetării.
VII. Perfecţionarea sistemului de comunicare şi diseminare a rezultatelor cercetării.
VIII. Oprirea fluxului de migrare / emigrare a specialiştilor din CDI.
IX. Stimularea activităţii de cercetare dezvoltare,a bazei materiale şi a infrastructurii.
X. Monitorizarea mai atentă a rezultatelor cercetării şi atragerea răspunderii materiale şi penale după caz în situaţie de culpă flagrantă.


Scopul reformei sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare este acela de a restructura conexiunile dintre ştiinţă, tehnologie, economie şi societatea civilă, astfel, încât să fie lăsată piaţa să decidă distribuţia primară a resurselor CDI şi de a accelera comercializarea rezultatelor ştiinţifice şi tehnologice.

I. Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare

Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de cercetare – dezvoltare – inovare se bazează pe o viziune structurală care simplifică componentele sistemului, le corelează în mod eficient şi asigură cheltuieli diminuate.
O asemenea structură – ţintă este prezentată în figura de mai jos şi o supunem dezbaterii publice.



II. Trecerea tematicii de CDI de la modelul tradiţional (defectuos) la modelul emergent, care face apel la transdisciplinaritate şi relevanţă strategică

Agenda intelectuală a tematicii de cercetare se va realiza într-un context transdisciplinar şi va fi dirijată de relevanţa strategică. Prin tematica de cercetare se vor promova ştiinţa şi cercetarea – dezvoltarea asociate cu inovarea, transferul tehnologic şi cu serviciile ştiinţifice, se va realiza asigurarea cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi a calificării care vor susţine dezvoltarea prosperă prin tehnologie, protecţia mediului şi bunăstarea ţării şi a populaţiei.

III. Multiplicarea resurselor de finanţare a CDI şi perfecţionarea sistemului de finanţare

Resursele de finanţare publică a CDI se constituie în Fondul Public pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare şi provin din:
- Bugetul României.
- Taxă de 1 % din venit aplicată agenţilor economici, concomitent cu accesul gratuit la promovarea rezultatelor cercetării în domeniul specific al activităţii desfăşurate. Sumă ce se virează în contul Fundaţiei Naţionale.
- Subvenţii interne şi externe.
- Credite internaţionale.
Sistemul de finanţare a proiectelor de CDI este în regim de co-finanţare şi de competiţie

IV. Schimbarea sistemului de management al unităţilor de CDI
Managerul este persoana care, în virtutea sarcinilor, responsabilităţilor şi competenţelor, exercită procese de management, deci adoptă decizii şi iniţiază comportamentul decizional şi acţional al altor persoane. În vederea perfecţionării manageriale a unităţilor de CDI, se va generaliza instituţia „managerului”, pe bază de competiţie reală, adică pe fundamentul concursului şi contractului de management.

V. Stimularea formării şi funcţionării organizaţiilor noi de cercetare (cu capital public sau privat)

Institutele cu profil similar vor fuziona între ele şi cu catedrele universitare corespondente, formând noi organizaţii de CDI, creându-se astfel puternice centre de cercetare universitară. Prin lege se va reglementa privatizarea unităţilor de CDI, prin participarea cercetătorilor ca asociaţi, cu drept de preemţiune. Se va reglementa, în mod unitar, cadrul legal de înfiinţare, organizare şi funcţionare a organizaţiilor de CDI, pornind de la considerentul că activitatea lor este strategică. De asemenea, se va perfecţiona cadrul legal al activităţii organizaţiilor de transfer tehnologic.

VI. Schimbarea sistemului de evaluare a rezultatelor cercetării. de evaluare competiţională şi monitorizare

Introducerea sistemului de evaluare şi monitorizare prin inteligenţă artificială constatându-se că sunt promovări de proiecte cu stadii tehnice depăşite şi o serie de reciprocităţi între evaluatori şi influenţe dictate de implicarea politică.
Totodată la evaluarea rezultatelor cercetării se va evidenţia:
a) programul cercetării realizat în concordanţă cu rezultatele anterioare atât în plan naţional cât şi internaţional;
b) finalizarea lucrării cu un studiu de piaţă.
La evaluarea rezultatelor cercetării se va asigura:
- introducerea criteriilor de relevanţă strategică, eficienţă şi de superioritate a efectelor;
- despărţirea şi secretizarea activităţilor evaluatorilor faţă de cei evaluaţi pe perioada de evaluare şi publicarea acestora;
- remunerarea optimă a evaluatorilor, cu scopul combaterii fenomenelor de corupţie.

VII. Perfecţionarea sistemului de comunicare şi diseminare a rezultatelor cercetării

Pentru perfecţionarea sistemului de comunicare a rezultatelor cercetării, se vor asigura:
- continuarea şi amplificarea subvenţiei publice alocate publicaţiilor ştiinţifice;
- înfiinţarea Registrului Naţional al Rezultatelor Cercetării Ştiinţifice, care va monitoriza rezultatele cercetării finanţate din fonduri publice şi va edita „Catalogul Anual cu Rezultatele Cercetării Ştiinţifice din România”;
- co-finanţarea transferului tehnologic şi parteneriatelor prin sistemul fondurilor capitalurilor de risc.;
- crearea de site-uri ce cuprind realizările ultimilor zece ani;
- promovarea situ-rilor de transfer tehnologic prin inteligenţă artificială.

VIII. Oprirea fluxului de migrare / emigrare a specialiştilor din CDI

Pentru a opri fluxul de migrare / emigrare a specialiştilor din CDI, se vor asigura:
- eliminarea fenomenului de politizare a structurilor de CDI şi a corupţiei;
- adoptarea unui nou statut al cercetătorului;
- resuscitarea motivaţiei muncii, inventivităţii şi a carierei;
- acordarea unui spor de fidelitate cercetătorilor, care va fi echivalent cu un salariu mediu pe economie.

5.3. Obiective strategice ale reformării sistemului CDI şi măsuri de implementare.
Procesul de integrare în Uniunea Europeană, impune ca obiectiv major pentru România creşterea contribuţiei sistemului CDI dezvoltarea unui mediu economic dinamic şi competitiv, capabil sa asimileze şi sa dezvolte domenii de înaltă tehnologie şi să răspundă cerinţelor strategice de dezvoltare pe termen lung prin ştiinţă şi tehnologie, în contextul evoluţiei la nivel global spre o economie bazată pe cunoaştere. România trebuie sa-şi întărească capacitatea de a creşte competitivitatea întregului sistem de Cercetare şi Dezvoltare şi Inovare, incluzând componentele sectorului public şi privat, care trebuie să asigure resursele şi infrastructura necesară asigurării unei creşteri susţinute a competitivităţii economice. Obiectivele strategice ale reformării sistemului CDI şi măsurile de implementare sunt:

O. 1 - Corectarea decalajelor tehnologice şi răspândirea rapidă a tehnologiilor avansate în toate sectoarele economice şi implementarea unor modele de dezvoltare tehnologică susţinută la nivel sectorial.
Măsuri specifice:
- elaborarea de strategii de dezvoltare tehnologică la nivel sectorial, cu obiective pe termen lung şi mediu;
- sprijin direct acordat întreprinderilor pentru investiţii în vederea achiziţionării, transferului şi adaptării tehnologiilor avansate,pentru a se asigura :
▪ un grad mare de eficienţă a energiei şi integrare ecologică în sectoarele economice;
▪ dezvoltarea unor sectoare de înaltă tehnologie ( telefonie mobilă, surse alternative de energie, sănătate, securitate, energie nucleară, ş.a.m.d.);
- sprijin direct acordat întreprinderilor pentru servicii tehnice necesare fazelor premergătoare investiţiei: identificarea soluţiilor tehnice potrivite, planificarea unor schimbări / adaptări tehnologice necesare, ş.a.m.d.
- sprijin pentru răspândirea pe scară largă a tehnologiilor informaţionale de mare performanţă în toate sectoarele economice prin dezvoltarea unor medii informaţionale integrate pentru operaţii şi tranzacţii economice eficiente, la nivel sectorial, regional şi naţional.
O. 2 - Corectarea decalajelor competitivităţii prin creşterea capacităţii întreprinderilor de a face faţă ritmului evoluţiei şi competiţiei tehnologice la nivel european şi internaţional.
Măsuri specifice:
- sprijin acordat campaniilor sistematice de promovare a culturii inovării şi transferului tehnologic;
- sprijin direct acordat întreprinderilor pentru introducerea şi aplicarea unor practici manageriale bune pentru activităţi de dezvoltare şi inovare tehnologică,incluzând:
▪ propriile politici şi planuri strategice pentru procesul de dezvoltarea şi inovare tehnologică pe termen lung, în funcţie de tendinţele şi evoluţia pieţei şi a competitorilor;
▪ propriile programe şi proiecte pentru dezvoltare şi inovare tehnologică, incluzând prevederile din bugetele întreprinderilor;
- sprijin pentru dezvoltarea unei reţele structurate a furnizorilor naţionali şi regionali (infrastructură şi servicii) specializate în:
▪ servicii de transfer tehnologic şi inovare;
▪ servicii pentru competitivitate, incluzând aplicarea şi dezvoltarea unor practici manageriale performante (centre pentru competitivitate);
- sprijin pentru crearea şi dezvoltarea firmelor inovatoare, mai ales în domeniile high-tech:
▪ dezvoltarea infrastructurilor şi spaţiilor dedicate (incubatoare, parcuri S&T);
▪ stimularea investiţiilor publice şi private în firmele inovatoare prin crearea unui Fond Naţional de capital de risc, bazat pe surse publice şi private).

O. 3 – Creşterea exporturilor cu valoare adăugată mare prin dezvoltarea activităţilor de cercetare şi inovare în întreprinderi, în special în domeniile high- tech.
Măsuri specifice:
- încurajarea unei participări sporite a întreprinderilor în programele cercetare - dezvoltare şi inovare finanţate public;
- sprijin direct acordat întreprinderilor pentru dezvoltarea capacităţii de cercetare internă prin angajarea de personal specializat, crearea departamentelor de cercetare şi dezvoltare, dezvoltarea laboratoarelor specializate;
- mecanisme de sprijin pentru stimularea activităţilor de cercetare şi dezvoltare în întreprinderi, incluzând stimulente fiscale şi financiare şi instrumente de ajutor din partea statului;

O. 4 - Promovarea unor grupuri tehnologice viabile, capabile sa devină competitive pe piaţa globală.
Măsuri specifice:
- sprijin pentru formarea şi dezvoltarea reţelelor / grupurilor tehnologice, incluzând companiile, instituţiile şi universităţile cu programe de cercetare şi dezvoltare, cu profil tehnologic similar, mai ales la nivel regional;
- sprijin pentru dezvoltarea programelor tehnologice strategice, lansate de companii mari sau de asociaţii industriale,mai ales în domeniile high-tech.

O. 5 – Crearea unui nou sistem naţional de protecţie şi promovare a proprietăţii intelectuale.
Măsuri specifice:
- revizuirea atribuţiunilor OSIM;
- constituirea unui forum public indepedent care să înregistreze gratuit invenţii şi soluţii protejând proprietatea intelectuală a autorului;
- stabilirea unor criterii scientometrice de ierarhie valorică a cercetărilor şi inventatorilor.

5.4. Introducerea principiilor deontologice ale inovării şi transferului tehnologic
Societatea umană este compusă din comunităţi de fiinţe înzestrate cu libertăţi şi responsabilităţi individuale care conlucrează pentru evoluţia speciei umane şi tehnologiei.
Veriga principala în acest proces evolutiv este diseminarea informaţiei. Informarea, în primul rând este comunicarea cu cetăţenii, care, ca plătitori de taxe şi ca electori, pun bazele bunăstării sociale. Lipsa de informare, hrăneşte teama colectivităţilor de nou, respingerea noului, generează anxietate si dramatizează riscul.
Pentru a evita astfel de situaţii generate de lipsa de informare este necesară implicarea cetăţenilor în participarea la progresul dinamic al societăţii. Această participare trebuie gândită ca o voinţă de a conlucra pentru a face ca ştiinţa şi tehnologia să nu mai fie o sursă de teamă şi dependenţă ci o sursă de schimbare în bine, bunăstare şi încredere reciprocă.
Codul Deontologic al Inovării şi Transferului Tehnologic stabileşte reguli de conduită pentru factorii implicaţi în procesul de diseminare a informaţiei şi de valorificare comercială a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi inovative.
Pentru domeniul inovării şi transferului tehnologic codul deontologic nu poate fi imaginat doar ca un set de reguli de conduită morală. În fapt moralitatea, fie că o privim ca având un scop universal, fie ca descinde dintr-o filozofie, religie sau o anumită civilizaţie, are drept ţel o anumită idee de bine către care oamenii tind să se îndrepte. Dar nu este suficient ca cercetătorul, inginerul sau tehnicianul să respecte valorile moralităţii comune sau moralitatea proprie în îndeplinirea sarcinilor sale personale. Transferul de tehnologii implică precauţii specifice şi comportarea profesională conştientă a factorilor implicaţi în ce priveşte consecinţele pe care neglijenţa, eroarea si abuzul le pot avea.
Codul deontologic este inspirat de valori care aparţin domeniului eticii, scopul său fiind încurajarea oamenilor să folosească activ noile cunoştinţe şi descoperiri ale cercetării ştiinţifice şi tehnologice.
Trebuie făcută o distincţie clară intre Codul Deontologic al Inovării şi Transferului Tehnologic şi legislaţia în vigoare din domeniu. Codul deontologic trebuie considerat ca un angajament colectiv al factorilor implicaţi în transferul de tehnologii şi din acest motiv el nu poate fi confundat cu ansamblul de date ştiinţifice, standarde şi specificaţii tehnice încorporate in norme şi standarde. El are un scop comun cu moralitatea şi legislaţia în vigoare : supravegherea, controlul si îndrumarea activităţii de inovare şi transfer tehnologic pentru promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei intereselor omului şi societăţii.
Elaboratorii si susţinătorii acestui cod deontologic propun următoarele reguli:

I

Sistemul CDI participă la capitalul social al firmei care valorifică invenţia, inventatorul având libertatea de a negocia numărul de acţiuni cu care participa la capitalul social al firmei şi îl sprijină pe inventator în vederea comercializării invenţiei, astfel, încât acesta să poată menţine controlul asupra utilizării ei in viitor.

II

Sistemul CDI îşi asumă ca obligaţie asigurarea unui mediu stimulativ pentru cercetare şi împărţirea beneficiilor noii cunoaşteri cu societatea în general. Aceasta asigură expertiza şi serviciile suport în stadiul incipient, cât şi lobby – ul pentru fonduri.
Prezentarea publică a invenţiei este asigurată cu expertiza, suportul şi
protecţia Sistemului CDI, astfel, încât să fie asistată dezvoltarea cercetării sau creaţiei.

III

Un obiectiv al unei universităţi, institut de cercetare – dezvoltare sau inventator este colectarea şi diseminarea cunoaşterii. Crearea unei invenţii şi punerea ei la dispoziţia publicului este cel mai desăvârşit mod pentru realizarea acestui obiectiv.
Sistemul CDI acţionează, pentru protecţia numelui său şi a reputaţiei sale, prin înţelegeri comerciale legale, etice şi prin promovarea intereselor inventatorilor, cadrelor didactice şi cercetătorilor.

IV

Sistemul CDI este adept al principiului, potrivit căruia, participarea la beneficii trebuie să fie proporţională cu participarea la investiţii, dar lasă la latitudinea inventatorului posibilitatea de negociere a beneficiului. Sistemul CDI îşi asumă o cotă parte din beneficiul net rezultat din comercializarea proprietăţii intelectuale.

V

Procesul de preluare a unei invenţii pe piaţă, în general, cuprinde trei nivele ale activităţii: prezentarea invenţiei, parteneriatul cu Sistemul CDI şi comercializarea. Acest proces este dimensionat de Sistemul CDI pentru a satisface condiţiile specifice fiecărei invenţii şi nevoile unice ale fiecărui inventator.

VI

Sistemul CDI, colaborează cu inventatorii pentru a garanta că fiecare ofertă de tehnologie beneficiază de atenţia cuvenită şi este ajutată să-şi atingă potenţialul ei deplin.
Contactarea Sistemului CDI poate avea loc atunci, când ceva nou a fost creat sau dezvoltat, ori când au fost obţinute rezultate neconvenţionale ale cercetării, care pot fi utilizate şi care au potenţial pentru comercializare. La această contactare, este asigurată confidenţialitatea invenţiei / proprietăţii intelectuale.

VII

După o analiză iniţială a invenţiei, o cercetare a stadiului existent al tehnicii şi o evaluare a tehnologiei, inventatorul poate decide dacă acesta doreşte parteneriatul cu Sistemul CDI în comercializarea tehnologiei.
Parteneriatul poate avea mai multe forme, opţiunile fiind flexibile şi în corelaţie cu politica Sistemului CDI în domeniul proprietăţii intelectuale.
Odată stabilit parteneriatul, inventatorul are deplin acces la resursele şi
serviciile Sistemului CDI, pe întreg traseul de promovare a invenţiei, până la comercializarea sa.

VIII

Sistemul CDI are numeroase căi pe care le urmează pentru comercializarea unei invenţii, acestea fiind cuprinse între licenţierea neexclusivă şi formarea unei firme de start – up.
Căile şi strategiile Sistemului CDI pentru comercializarea invenţiei se stabilesc în funcţie de următorii factori:
a) Stadiul de dezvoltare a invenţiei.
b) Stadiul cunoscut al tehnicii.
c) Numărul de pieţe pe care invenţia poate fi aplicată.
d) Aplicabilitatea invenţiei, astfel, încât aceasta să genereze un flux mai mare de produse.
e) Tipul protecţiei intelectuale potrivite invenţiei.
f) Scopurile şi interesele inventatorului cu privire la fondarea unei firme proprii.
În procesul de obţinere de brevetului de invenţie, în scopul comercializării,
cooperarea inventatorului este esenţială, care trebuie să asigure orice informaţie verbală sau scrisă necesară.
Formarea parteneriatului dintre inventator şi Sistemul CDI poate fi începutul unei relaţii de durată şi, de aceea, este necesară reevaluarea periodică a acesteia, în scopul adaptării la noile circumstanţe apărute.

IX

Proprietatea intelectuală se referă la orice produs al creaţiei intelectuale, ca o idee, invenţie, expresie, metodă de afaceri, proces tehnologic sau formulă chimică.
Proprietatea intelectuală poate fi protejată, conform legislaţiei in vigoare, prin brevet de invenţie sau marcă de desen industrial pentru invenţii, ori prin copy-right pentru software sau lucrări ştiinţifice.

X

Sistemul CDI asigură suport financiar limitat pentru proiectele de transfer tehnologic în scopul creşterii competitivităţii, prin progres tehnic şi operaţional, la nivel regional şi naţional. Finanţarea acestor proiecte se realizează dintr–un Fondul Inovativ Antreprenorial, în baza unui Program de Asistenţă Inovativ Antreprenorială (PAIA). Acest Program este flexibil şi deschis, fiind orientat către asigurarea acelei finanţări care permite ca o tehnologie să fie mai competitivă.

XI

Finanţarea maximă pe un proiect este de limitată la un plafon stabilit conform legislaţiei in vigoare, în condiţiile co-finanţării de către firma incubatoare a invenţiei. O firma poate beneficia de maximum 2 proiecte finanţate de Sistemul CDI într-un an fiscal. PAIA va finanţa costurile asociate taxelor de inginerie sau tehnice, bazei de cercetare şi deplasărilor. PAIA nu acoperă costurile privind dotările cu mijloace fixe (echipamente, utilaje etc.) şi costurile asociate training–ului.