Va transcriu discursul domnului Presedinte ALMA MATER, de la Resita, din data de 10 septembrie 2012.
"EDUCAŢIA – TRECUT, PREZENT, VIITOR
Prof. dr. ing. Anton HADĂR
Preşedinte ALMA MATER
Dacă mă refer la trecutul educaţiei, aş vrea să mă refer la trecutul recent, caracterizat de multiplele şi complexele evoluţii ale tranziţiei României către capitalismul democratic şi ale integrării sale în Uniunea Europeană. Inadecvările şi inabilităţile politice din ultimii ani au adâncit sărăcia din ţară şi au afectat grav componente vitale ale dezvoltării societăţii, cum este educaţia. Revoluţia din decembrie 1989 a găsit educaţia din România corespondentă unei ţări industrial – agrare, care avea un potenţial economic de luat în seamă. În perioada post revoluţie, trei procese au măcinat România: dezindustrializarea brutală, polarizarea societăţii şi ignorarea resurselor interne. Am ignorat resursele interne ale ţării şi am apelat la importuri tot mai mari, promovând un consum bazat de credite şi împrumuturi. Am distrus producţia internă, am adus în “sapă de lemn” educaţia şi cercetarea ştiinţifică, iar sănătatea am pus-o pe “butuci“. Pretinsele reforme, din domeniile importante ale societăţii sau economiei, nu au atins rezultatele promise, deoarece nu s-au bazat pe viziunea integratoare a dezvoltării prin educaţie şi nici nu au fost finalizate, fiecare guvern propunând mereu alte şi alte variante. Din păcate, prin reforme s-a ȋnțeles adesea fie schimbări de suprafață, fără substanță, fie schimbări ale unor aspecte importante, dar făcute „pe genunchi” fără viziune, fără informare și analiză. Astfel de schimbări, adesea repetate, au produs mai degrabă bulversare ȋn sistem decȃt orice altceva. Efectul este că, instituțiile ȋn general și M.E.C.T.S. ȋn particular sunt slăbite, nu au capacitatea să se ocupe de management și de politici publice ȋn educație. Managerii, de la orice nivel, sunt ocupați aproape tot timpul de chestiuni administrative și operaționale și au foarte puțin timp de decizie, planificare și monitorizare. În plus, chiar, dacă doresc să ia sau să propună decizii, managerii din sistem nu au acces la informații de calitate și ȋn timp util despre sistemul de educație. Ȋn M.E.C.T.S. nu există un sistem de management al informației din educație. La începutul lunii septembrie 2011 a fost publicată clasificarea universităţilor din România şi ierarhizarea programelor de studiu. Apreciem această acţiune ca fiind una pozitivă, pe care societatea academică românească o dorea de mult. Rezultatele acestei clasificări au fost însă criticate de mulţi reprezentanţi ai mediului academic. S-a invocat o transparenţă redusă, necunoaşterea criteriilor, ba chiar incorectitudinea unor raportări. De aceea, consider că ierarhizarea universităţilor nu trebuie să rămână un subiect inchis. Ea trebuie continuată, începută din timp şi mai ales trebuie făcută cât mai corect, pe baza unei metodologii serios fundamentate şi unanim acceptate. În consecinţă, în urma acestor schimbări „pe genunchi” am obţinut rezultate din ce în ce mai slabe în educaţie. La ora actuală putem costata:
- Implicarea superficială a unui număr semnificativ de studenţi şi elevi în procesul de educaţie;
- Pierderea legăturii dintre părinţi şi şcoală, acutizată în special în ultimii ani;
- Existenţa unui corp profesoral eterogen din punct de vedere al performanţelor;
- Promovarea unei programe şcolare extrem de încărcate, plină de informaţii redundante;
- Subiectele de examen neechilibrate, generatoare de confuzii, alcătuite cu scopul de a verifica mai degrabă cunoaşterea unor noţiuni înguste din conţinutul disciplinelor, decât gradul de înţelegere a noţiunilor fundamentale, a fenomenelor şi proceselor;
- Lipsa investiţiilor necesare;
- Diferenţele semnificative dintre învăţământul urban şi cel rural;
- Politizarea şcolilor româneşti.
Scăderea drastică a fondurilor alocate educaţiei, desfiinţarea unor şcoli şi instabilitatea sistemului educaţional au indus în rândul populaţiei sentimentul nesiguranţei şi al lipsei de perspectivă.
Pe acest fond, rolul educativ al familiei s-a diminuat, familia nu a mai colaborat cu şcoala, ceea ce a determinat o tulburare puternică a mentalităţii studentului şi elevului, care nu mai are o motivaţie certă privind drumul în viaţă şi care nu mai este dornic să aloce toată energia şi timpul pentru învăţare şi pentru performanţă.
Aş dori să amintesc ce spunea Ion Heliade Radulescu: “Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinţi buni, nici fii buni şi prin urmare nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit”.
Sistemul politic românesc încă nu are viziunea şi convingerea potrivit căreia creşterea nivelului de educaţie al populaţiei şi cresterea calităţii educaţiei sunt cele mai sigure metode de dezvoltare ale unui stat, aducând beneficii sociale, economice şi culturale României.
Educaţia este cel mai important pilon al dezvoltării unei societăţi. Atât timp cât decidenţii nu o vor trata cu respect - în termeni de investiţie şi de drepturi ale tuturor participanţilor la educaţie - Romania va rămâne blocată în crizele prin care trece - economică, socială şi politică.
Prin ultima Lege a Educaţiei Naţionale a fost iniţiată o reformă a educaţiei, care, chiar dacă are multe părţi bune, are şi multe aspecte negative.
În ceea ce mă priveşte, aş vedea o reformă a educaţiei care s-ar putea baza pe următoarele principii:
- Actualul sistem de educaţie şi cercetare s-a dezvoltat, treptat, după anul 1948, în contextul unei economii planificate. Acest sistem este rigid, anacronic şi incompatibil cu economia de piaţă şi cu globalizarea economică.
- Misiunea principală a activităţii de educaţie şi cercetare este să abordeze probleme importante ale tranziţiei şi dezvoltării economico-sociale. În general, proiectele de educaţie şi cercetare trebuie realizate în concordanţă cu criteriile impuse de nevoile pieţei şi societăţii, dictate fiind de agenţii economici.
- Reforma educaţiei trebuie realizată în scopul facilitării dezvoltării acestei activităţi, mai ales prin stimularea mecanismelor concurenţiale.
- Transferul tehnologiilor străine, din ţările avansate, trebuie combinat cu transferul cunoaşterii ştiinţifice din România.
- Invenţiilor naţionale trebuie să li se asigure prioritate, astfel încât rezultatele educaţiei şi cercetării să se transforme în capacităţi de producţie, iar România să poată deveni exportator de tehnologii şi produse.
- Trebuie structurat un echilibru între realizarea obiectivelor pe termen scurt şi a celor pe termen lung, respectiv, între educaţie, dezvoltarea tehnologică, cercetarea aplicativă şi cercetarea fundamentală.
- Resursele limitate ale educaţiei trebuie astfel administrate, încât să fie orientate pe priorităţi şi subiecte majore. Acestea trebuie concentrate către probleme cheie de interes naţional şi susţinute de asociaţiile profesionale de ramură care sunt apolitice.
- Democraţia academică şi cariera ştiinţifică vor fi încurajate şi dezvoltate.
- Va fi adoptat un program special de “Brain – regaining”, prin care să crească rolul social al cadrului didactic.
- Activităţile de educaţie şi cercetare trebuie combinate cu popularizarea cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, iar conexiunile dintre cercetarea ştiinţifică şi educaţie trebuie consolidate.
Obiectivele acestei reforme ar putea fi:
- Schimbarea structurii organizaţionale a sistemului naţional de educaţie şi cercetare.
- Trecerea tematicii curriculare de la modelul tradiţional (defectuos) la modelul emergent, care face apel la transdisciplinaritate şi relevanţă strategică.
- Multiplicarea resurselor de finanţare a educaţiei şi perfecţionarea sistemului de finanţare.
- Schimbarea sistemului de management al unităţilor de învăţământ.
- Stimularea formării şi funcţionării organizaţiilor noi de educaţie şi cercetare (cu capital public sau privat).
- Schimbarea sistemului de evaluare a performanţelor educaţiei şi cercetării.
- Perfecţionarea sistemului de comunicare şi diseminare a cunoştinţelor.
- Oprirea fluxului de migrare / emigrare a specialiştilor din educaţie şi cercetare.
În scurta dizertaţie pe care o fac, precizez că eu pornesc de la teza că principala resursă internă a ţării este resursa umană. În mesajul nostru public, trebuie să pornim de la principiul potrivit căruia educaţia este forţa motrice a creşterii economice, a ridicării standardului de viaţă şi a bunăstării sociale. De aceea, în demersurile politicilor publice trebuie să avem ca scop fundamental realizarea unei reforme a educaţiei care să conducă la restructurarea relaţiilor dintre educaţie şi administraţia publică. Actualul cadru al acestor relaţii este puternic perturbat şi are efecte negative asupra comunităţii academice, cu impact de mare risc asupra dezvoltării societăţii româneşti în ansamblul ei. Soluţionarea acestei probleme se poate face numai cu aportul educaţiei şi cu cel al societăţii civile, ţinând cont de dezideratele acestora şi anume, consolidarea democraţiei şi participarea la circulaţia ideilor, în beneficiul dezvoltării pe termen lung a României. Ca suport fundamental al acestei adevărate reforme, avem nevoie de un Acord Social al Educaţiei, pe care să-l aprobăm prin referendum, deoarece poporul român este cel care este suveran să-şi stabilească ca prioritate naţională educaţia. Prin acest acord vom stabili principii, reguli, funcţionalităţi şi nivele de finanţare, care nu vor mai putea fi schimbate la fiecare nouă guvernare. Existenţa acestui acordul ar asigura un tratament privilegiat educaţiei de către întrega societate românească şi va mobiliza întreaga resursă umană pe calea progresului în cunoaştere şi inovare. O caracteristică majoră a acordului social al educaţiei ar fi existenţa mecanismelor care să asigure echilibrul responsabilităţilor dintre guvern şi educaţie. Acest echilibru are în vedere atât valorile responsabilităţii guvernamentale, cât şi pe cele ale autonomiei asociate unei comunităţi profesorale independente şi unei resurse umane cointeresate.
Consolidarea educaţiei pe această bază este garanţia dezvoltării social – economice şi constituie suportul democraţiei şi justiţiei sociale.
Pentru reforma şi consolidarea educaţiei avem nevoie de o finanţare adecvată. În vederea asigurării funcţionării normale a domeniului educaţiei ne trebuie 6 % din PIB, pentru realizarea reformei educaţiei ne-ar mai trebui încă 2 % din PIB, iar pentru cercetare ar fi ncesar încă 2 % din PIB. Pentru a susţine o astfel de educaţie consolidată, mai trebuie să definim domeniile în care România poate şi vrea să fie competitivă, prin valorificarea resurselor sale interne. În aceste domenii, trebuie să finanţăm proiecte mari, inovative şi integrate, în aceste proiecte implicând şi educaţia românească, pentru a elimina actualul sistem, care fărâmiţează finanţarea pe teme mărunte, nerelevante din punct de vedere economic. Implicând universităţile în aceste mari proiecte, se dezvoltă legătura acestora cu economia reală, în beneficiul dezvoltării şi al creării de noi locuri de muncă, destinate unei resurse umane înalt calificată şi inovativă. Aceste mari proiecte vor conduce la dezvoltarea producţiei interne şi la creşterea exportului. Pentru întărirea educaţiei trebuie să abordăm şi problema absorbţiei fondurilor europene pornind de la necesitatea alocării lor către aceste mari proiecte şi a simplificării birocraţiei excesive, în vederea eficientizării implementării proiectelor. Criza de resurse umane calificate corespunzător, din autorităţile de management ale fondurilor europene, ar putea fi rezolvată prin atragerea de specialişti cu experienţă în conducere de proiecte, din universităţi şi din institute de cercetare. Ar mai fi necesară şi aplicarea principiilor bunei guvernanţe, astfel încât o parte din atribuţiile guvernamentale din educaţie să fie date unor organizaţii acreditate ale mişcării sindicale şi ale societăţii civile. Astfel, atribuţii din educaţie, cum sunt stabilirea standardelor minimale de promovare şi de atestare din învăţământul superior şi din cercetare, clasificarea universităţilor şi ierarhizarea programelor de studiu, ar putea constitui obiectul autoreglementării prin federaţiile sindicale sau printr-un ONG reprezentativ al universităţilor. Pe această cale, ar fi şi mai mult consolidată autonomia universitară – garantul universal al consolidării dezvoltării, democraţiei şi a statului de drept. Fără a mai intra în amănunte, este nevoie de o nouă gândire privind organizarea administraţiei din educaţie, care să fie în corespondenţă cu obiectivele pe care le-am amintit mai sus. În fine, mai este necesar să îmbunătăţim morala publică, prin a oferi modele pozitive, prin care tineretul şi întreaga societate să-şi consolideze credinţa că prin educaţie, efort, muncă, creativitate, corectitudine, fiecare se realizează în planul aspiraţiilor sale şi contribuie la dezvoltarea ţării pe coordonatele unei perspective clar definite".
